Serialul The Young Pope (2016, 10 episoade) este o mare provocare pentru biserică. Este o ipoteză de lucru, un studiu asupra papalității. Dovadă că Vaticanul a interzis ca acest serial să se filmeze în spațiile lui. Cetatea Vaticanului a fost reconstituită în alte spații și pe platou. Regizorul italian Paolo Sorrentino a avut bani să facă o asemenea aventură. Este o mare aventură în care s-au implicat câteva mari canale de televiziune, în frunte cu HBO. Care au considerat că merită investiția. Câte 4,5 milioane de euro pe episod. Cu această sumă, se face de regulă un serial polițist de zece episoade.
Papa Pius al XIII-lea este un papă fictiv, plasat la începutul sec. XXI, și considerat a fi primul papă american. Din serialul „Tânărul Papă” aflăm cum a fost el ales, ce s-a urmărit și ce a ieșit. Aflăm că sora Maria, interpretată de Diane Keaton, este cea care l-a crescut pe viitorul papă într-un orfelinat american. Drept recompensă, Pius o numeşte secretarul său personal, activându-i talentele manipulatoare. De cealaltă parte a baricadei, apare cardinalul Voiello (Silvio Orlando), Secretar de Stat al Vaticanului. Când Pius, jucat fantastic de actorul englez Jude Law, în stil imprevizibil, misterios și tăios, anunţă că Voiello va răspunde în faţa sorei Mary, cutremurul diplomatic se va resimţi până în străfunduri. În jurul celor de mai sus îi vedem pe Javier Cámara în rolul maestrului de ceremonii al Vaticanului, pe Cécile De France în cel al Sofiei, responsabilă de marketing-ul Sfântului Scaun, dar şi pe Ludivine Sagnier în rolul și mai important al lui Esther, soţia unuia din membrii Gărzii elveţiene însărcinate cu protejarea papei. Cel mai bun prieten din copilărie al lui Pius, cardinalul Dussolier (Scott Shepherd) este şi el un favorit al sorei Mary, doar că se simte mai atras de misionariatul în cele mai periculoase zone de pe glob decât de intrigile de la Vatican. Invitat la Sfântul Scaun, el spune: „Acest loc miroase a tămâie şi moarte. Prefer mirosul rahatului şi-al vieţii”. O declaraţie ce cu siguranţă îl va pune de cealaltă parte a baricadei faţă de Pius, într-o relaţie „politică versus credinţă”, ce constituie canavaua principală a acestui serial, având însă ca suport dinamic erotismul, raportul față de femeie.
Această triadă, politică-credință-eros, se dovedește inflamantă la tot pasul, ca o relație în triunghi între sexe. Cardinalul Voiello este vioara întâi, căci de 30 de ani tot trage sforile la Vatican. Și cum conduce el din umbra totul? Prin viziune? Prin carviziune? De fel. Prin ticăloșii, prin șantaj, ca în povestea cu „beletul” a lui nenea Iancu. Îl prinde pe un confident al papei că bea, că ține sticle sub pat, îl amenință că îl toarnă la Papă dacă nu face cum spune el. Și el trebuie să știe tot ce gândește Papa, să-i spună tot ce discută cu papa în plimbările lor prin vasta grădină a Vaticanului. La fel o șantajează și pe Esther, pe care papa o plăcea de la distanță. Și într-o zi vrea s-o cunoască mai îndeaproape. Vrea să afle la ce se gândește când privește în gol? Ea locuia cu soțul ei într-una din casele rezervate Gărzii din curtea Vaticanului. Și Esther avea o gravă problemă, faptul că nu putea avea un copil. Dar Voiello, secretatrul, a descoperit că ea a avut o relație cu un cardinal și o șantajează, îi spune că o termină, pe ea și pe soțul ei, dacă nu-l va corupe pe Papă, care este un pericol pentru Biserică. Ea spune că papa i se pare a fi un om bun și că nu vrea să fie un personaj într-o intrigă care nu o privește. Nu înțelege cum un om bun poate fi un pericol pentru biserică?
Așa a dedus Voiello. De ce? Fiindcă nu poate să-l mânuiască în nici un fel pe Papă. Îi scapă. Nu înțelege tăcerea lui. Crede că, atunci când a tras sflorile să fie ales, îl cunoștea, s-a bazat că e tânăr, că are nevoie de sfaturile unui secretar bătrân ca el și că va putea să-l manevreze. Dar Papa Pius al XIII-lea e ca argintul. Nu-l înțelege de loc, mai ales când tânărul papa îi spune că el vrea să conducă biserica prin absență, așa cum este Dumnezeu, present prin absență.
Și secretarul deduce că papa nu crede în Dumnezeu. Tot ceea ce el credea că este alb, devine negru și invers. Papa îi dă dureri de cap. Nici un papă nu a fost ca Pius al XIII-lea atât de ambiguu, de seducător, fiindcă este extrem de seducător. Actorul care îl joacă, Jude Law, este ideal pentreu această calitate. Prin acest papă, biserica deodată capătă o imagine erotică. Parcă ar fi un fel de Casanova, de Don Juan. În aer plutește o senzație de libido.
Și este semnificativă secvența pe care se derulează genericul final: în sala centrală a bisericii Vaticanului, o siluetă de femeie, proiectată pe fundal, se leagănă în ritmul muzicii care se aude, o muzică modernă, deloc religioasă. Este o scenă foarte lascivă, care, pusă aici, în final, trădează intenția lui Sorrentino, care vede papalitatea sub această cupolă erotică. Este o viziune foarte îndrăzneață. Și trebuie luată în serios, fiindcă nimic nu este vulgar în acest serial. Au fost filme religioase care, prin calitatea joasă a realizării, au tratat această temă în mod carticatural sau blasfemic. Dar aici nu este cazul, dimpotrivă, cred că avem parte de un elogiu sui-generis, fiindcă a apropia erotismul de credință, de Dumnezeu, însemană a apăra viața, a apăra putința.
Este Dumnezeu o ființă erotică? Papa strârnește numai dorințe senzuale. Femeile care îl cunosc, se îndrăgostesc de el. Poate că și el se îndrăgostește de Esther, dar când o vede într-o noapte, prin jaluzelele deschise ale casei ei, aflate în grădina Vaticanului, unde papa obișnuia să se plimbe, o vede că face dragoste în picioare cu Peter, soțul ei, atunci merge la icoana Fecioarei și îi cere, spune de multe ori „You must” (trebuie), să-i asculte rugămintea și să-i dea acestei familii un copil, trebuie, trebuie, fiindcă aceasta era dorința fără margini a Estherei, care credea că ea și soțul ei sunt sterili.
E singura lui ieșite… erotică, un păcat exterior, dar vizibil, fiindcă acel „you must” este spus în ritmul actului sexual al cuplului. Regizorul italian a montat extraordinar această secvență.
Evident, ea aduce aminte de tonul din La grande bellezza (2013), filmul încununat cu Oscar, în care viața mondenă este o continuă beție erotică. De la Amarcord (1973) al lui Fellini nu s-a mai făcut așa ceva, fiindcă și în cazul filmului lui Sorrentino este vorba de o amintire, amintirile unui scriitor în vârstă care se întoarce în Roma tinereții sale. Cum făcuse Fellini în Amarcord, Roma (1972) și în alte filme.
De altfel, cum ne-a dovedit și This Must Be the Place (2011), Sorrentino este un expert al montajelor spectaculoase. Și nu putea rata labirinticul și somptuosul decor al bazilicilor şi al parcurilor Vaticanului. Iar contrastele dintre ce se vede și ce se ascunde, sunt la fel de izbitoare ca și imaginile care alătură măicuţe jucând fotbal cu activităţi mai dubioase din apartamentele prelaţilor. Sorrentino nu se teme deloc să folosească imagini ce ar putea supăra biserica, așa cum este secvenţa onirică din primul episod, o secvență cu aluzii de perversiue.
*
Așadar, un Papă erotic, seducător, într-un Vatican erotic? Vitrina ne apare așa, fascinantă, parcă Vatican-ul, acest stat mic, dar însemnat, este o pagină ruptă din istoria Angliei, a unei domnii ca aceea a regelui Hernic al VIII-lea. Desigur, pe dinafară totul este fermecător. Dar pe dinlăuntru, pe dedesubt, în spatele vitrinei? Vom afla chiar de la acest Papă atât de controversat, de necunoscut, care nu ține seama de nici o regulă stabilită de predecesorii săi, care lasă problemele curente nerezolvate, le amână sine die, derutându-i total pe cardinali, bisericile și pe toți preoții, care sunt revoltați că nu primesc nici un mesaj de la el, nici o dispoziție, nici o poruncă sfântă. La un moment dat, în mod paradoxal, când ne așteptam ca să fie demascat pentru ușurința sa în relațiile cu femeile, acest papă erotic descoperă că un sfert din preoțimea pe care o oblăduiește este perversă, practică pedofilia și homosexualitatea și dă poruncă în ascuns să se cerceteze cazurile cele mai flagrante de perversiune și spune că biserica trebie să fie morală, și pe dinafară, și pe dinăuntru!
Asta i-o spune răspicat tocmai lui Voiello, care aduna probe mincinoase, aflate numai în închipuirea lui, ca să dovedească faptul că papa este imoral, că ar fi păcătuit în tinerețe și că păcătuiește și acum. Dar acum e uluit. Pare total dezarmat. Poate să-l acuze de imoralitate pe omul care tocmai apără moralitatea?
Indiscutabil, serialul „The Young Pope” face parte din acele pagini ale bisericii care arată cât de fragilă este puterea, ce se vrea absolută, a Bisericii. El clatină amvoanele. Este pusă la îndoială însăși existența lui Dumnezeu. Și este semnificativă discuția Papei cu o femeie care reprezintă comunitatea religioasă din Groenlanda, pe care o întreabă dacă știe ce ascunde sub acea calotă de gheață uriașă care este Groenlanda? Femeia îi spune că savanții nu au descoperit nimic, că Gronenlanda este formată dintr-o insula mare și mai multe insule mici, pe care se află această calotă, iar gheața există fiindcă acolo e Polul Nord. Dar Papa are altă părere. El îi spune, eu cred că sub acel munte de gheață se află sălașul lui Dumnezeu.
*
Interesant ce afirmă Jude Law despre rolul său: „Filmul este despre credință și îndoială, iar acest Papă este unul care intrigă. Este un Papă al contradicțiilor pentru că el nu știe să mintă. Mi-am dorit foarte mult să lucrez cu Paolo Sorrentino, eram fascinat de filmele lui și de faptul că folosește foarte mult limbajul non-verbal în proiectele sale”.
The Young Pope are la bază o idee minunată: spune povestea unui tânăr papă la începuturile pontificatului. Deci din start el este inocent. E la o vârstă și cu o expereință zero față de realitatea în care intră. Față în față un om curat cu un sistem corupt, pervers, viclean. În acest fel iese mai clar în evidență drumul spinos al adaptării. Este un contrast între inocență și experiență, care duce inevitabil la nepotriviri de opinii, până la urmă la conflict. Papa Pius al XIII-lea, născut Lenny Belardo, devine astfel un personaj controversat. Pe de altă parte, el însuși era un om complex, o fire tulburată, plină de anxietăți, atinsă de contradicții. Uneori este atât de conservator în alegerile sale încât frizează obscurantismul. Tânărul papa se trezește deodată supus unei mari presiuni, care se manifestă din toate direcțiile. Dar el rezistă cu încăpățânare la jocurile de culise ale cardinalilor, ba ajunge să-și dea seama de marea putere pe care o are și chiar devine indiferent față de implicațiile unor decizii supefiante pe care le ia. De-a lungul celor 10 episoade ale serialului, Belardo se va confrunta cu pierderea celor apropiați lui și trăiește cu teama constantă de a fi abandonat, chiar și de Dumnezeul lui.
Este Papa Pius al XIII-lea o oaie rătăcită? Totuși acest om ce pare slab, fără Dumnezeu, nu este părăsit de Dumnezeul lui, care îi dă puterea să-l apere. Pe El și lumea pe care a creat-o așa cum e, cu toate păcatele ei.
Dacă lumea este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu este și El plin de păcate. Ca să-i semănăm, altfel nu i-am semăna. Nu am fi păcătoși.
Papa Pius vede aceste păcate. Îi studiază pe oameni și, refuzând cu inteligență, cu o mare artă a reticenței, să accepte jocul puternicilor religiei, va provoca valuri în diplomaţia Vaticanului, dominată de intrigi, şantaje şi bârfe. Deși mic, acest stat este unul dintre cele mai influente din lume. Păcatele sau virtuțile lui se răspândesc iute pe tot pământul.
*
Creatorul proiectului este Paolo Sorrentino, regizorul italian laureat cu Oscar, Globul de Aur şi premiul BAFTA pentru La grande bellezza. Sorrentino regizează toate cele zece episoade ale primului sezon şi deja se află în pre-producție cu al doilea sezon, numit The New Pope, nouă episoade. El a scris și scenariul în colaborare cu Stefano Rulli, cunoscut pentru cinci dintre sezoanele serialului La Piovra şi pentru colaborările cu Daniele Luchetti la filmele La nostra vita şi Mio fratello è figlio unico. Sorrentino şi Rulli reuşesc să brodeze o poveste captivantă despre putere şi control, în care albul şi negrul aproape că nu există şi în care fiecare personaj poate cădea victimă ameninţărilor, promisiunilor sau insistenţelor carismaticului papă.
Jude Law, star britanic care nu a reuşit până acum să confirme promisiunile unei cariere strălucite la Hollywood după nominalizarea la Oscar pentru Cold Mountain (2003), este excelent ales în rolul lui Pius, care renunţă la numele de Lenny Belardo atunci când devine liderul Sfântului Scaun. Un maestru al declaraţiilor cu dublu înţeles şi al capcanelor întinse interlocutorilor, Pius nu ezită nici o secundă să-şi împărtăşească părerile critice subalternilor. Le spune verde în față ce gândește. Fiecare nivel al puterii va afla curând că acţiunile Sfântului Scaun sunt tributare unei mentalităţi prăfuite şi că numai el, Pius, va reuşi să salveze Vaticanul de la declin.
Iată că se poate și altfel aborda politicul religios, desigur, datorită tradiției în care a trăit Sorrentino. Obsesia pentru putere, tema principală care o generat coproducţia dintre HBO, Sky Italia şi Canal+, a făcut ca acest serial să fie asemănat cu drama politică House of Cards (2013, primul sezon), serialul produs de Netflix. S-a spus că Pius al XIII-lea este un Frank Underwood la apogeul puterii, lider al unui stat cu influenţă notabilă pe toate continentele.
Foarte subtil este tratat raportul dintre viața personală a papei, micile lui plăceri, ca fumatul, visarea cu ochii deschiși sau plimbarea în costum sportiv, cu larga sferă a interacţiunilor sale, vizați fiind înalţii prelaţi ai Vaticanului. Papa pare ca un fel de panteră care stă la pândă, observă mișcările victimelor, apoi atacă nemilos. Atât de șovăielnic și ambiguu în relațiile intime, ba chiar rușinos, papa devine ferm și nemilos în declarțiile publice. Timid în aparență, multe din declarațiile lui par blasfemice la adresa bisericii. Desigur, papa nu uită că el este atât de puternic pe cât îl lasă cei din jur să fie, fiindcă este foarte greu să controlezi pânza de păianjen a intrigilor, a unei întegi structuri, care nu se lasă destrămate ușor și care, prin urmare, face ca viitorul pontificatului să fie nesigur.
Ce perspectivă se deschide asupra bisericii, asupra credinței, din acest serial? Mai poate fi biserica o instituție închisă, elitistă și dogmatică? Scriitorul André Malraux spunea acum 50 de ani că secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc. Profeție care nu s-a adeverit. Secolul nostru există, dar nu este deloc religios. Este erotic și chiar homosexual. Și fără credință. Tot mai mulți se întreabă dacă există Dumnezeu? Cum va reacționa Vaticanul de mâine, și biserica în general, la o astfel de realitate?
Lasă un răspuns