Este de presupus că prima fază a creaţiei literare, apărută încă din stadiul comunei primitive, revine literaturii orale, însumând producţii ca: mituri, legende, proverbe, ghicitori, cântece de muncă, de luptă, de vânătoare sau de înmormântare. Şi iarăşi este de presupus că poezia nu putea să lipsească din formele de redare ale acestor producţii, chiar dacă ea avea chipul neatrăgător al versificaţiei brute şi stângace, ce însoţea de regulă dansul, muzica şi incantaţiile magilor vrăjitori.
Odată cu apariţia societăţilor împărţite în clase şi a scrisului, producţiile literare încep să fie fixate în scris (pe tăbliţe de argilă, papirus, tăbliţe cerate etc.), transmiţându-se astfel posterităţii. Vechea literatură orală se continuă în noile condiţii. Însă în ea se asimilează şi ecouri din scrierile culte, şi astfel se naşte literatura orală populară, deosebită de vechea literatură orală primitivă sau a comunei primitive.
Primele literaturi scrise s-au constituit în ariile de cultură ale celor mai vechi civilizaţii cunoscute până în prezent, şi anume în ariile orientale: egipteană, sumero-babiloneană, ebraică, indiană şi chineză. Acest fapt nu este deloc întâmplător, întrucât cultura în general, literatura în special, din totdeauna a avut rolul unei semnificative căi de rulare a istoriei unui popor, precum şi a civilizaţiei sale însoţitoare.
Problema care se pune în perspectiva unei juste şi lesnicioase abordări a poeziei ca parte componentă a literaturii universale, este aceea a periodizării. Căci se ştie că împărţirea istoriei în perioadele prea bine cunoscute, este pur arbitrară, dictată de nevoile didactice de studiu, clasificare şi cercetare. Cum Renaşterea a efectuat o adevărată tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al omenirii, iată de ce filosoful român Nae Ionescu vedea în Renaştere singurul şi adevăratul moment de referinţă din istorie, prin urmare, opta pentru împărţirea istoriei în două mari perioade: prerenascentistă şi postrenascentistă.
Deoarece Renaşterea a acţionat în domeniul artelor chiar mai tranşant şi mai distinct decât în alte sfere de activitate umană, nu văd nici un impediment ca literatura în general, poezia universală în particular, să fie împărţită în trei mari grupe:
Prerenascentistă; Renascentistă; Postrenascentistă.
Păstrând această clasificare, poezia prerenascentistă va cuprinde: A1. Literatura antică orientală; A2. Poezia antică greacă; A3. Poezia latină; A4. Poezia Evului Mediu.
Renaşterea la rândul ei va trata curentul cultural numit umanism şi poezia aferentă din Italia, Franţa şi alte ţări, inclusiv din Principatele române. Cât priveşte poezia postrenascentistă, ea va îmbrăţişa o multitudine de mari şi fecunde curente europene şi universale, prin care va ajunge până în zilele noastre: C1. Clasicismul; C2. Iluminismul; C3. Neoumanismul german; C4. Romantismul; C5. Realismul; C6. Parnasianismul şi simbolismul; C7. Futurismul, expresionismul şi suprarealismul; C8. Poezia secolului XX.
Prerenascentismul
A1. Literatura antică orientală
a) Literatura egipteană, cu o vechime ce urcă până aproape de anul 3000 î.e.n., are o mare varietate de producţii care, cu o reală valoare artistică, reflectă realităţi istorice, concepţii şi stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene.
Dintre aceste producţii literare, cea mai mare valoare artistică o au imnurile şi povestirile. O adevărată capodoperă este celebrul Imn al lui Eknaton (sec XIV î.e.n.), compus de Amenofis al IV-lea, faraonul care a încercat să limiteze puterea clerului printr-o reformă curajoasă. În acest imn, Soarele devine zeul iubirii dintre oameni şi popoare, al fertilităţii şi al păcii. Merită deasemenea subliniată iradierea culturii faraonice în tot bazinul mediteranean.
b) Literatura sumero-babiloneană cuprinde producţii literare create încă de la începutul mileniului al III-lea î.e.n.: imnuri, rugăciuni, mituri şi eposuri. Dintre aceste producţii, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic din mileniul al III-lea, înscris pe 12 tăbliţe de argilă arsă, ce au fost descoperite în biblioteca regelui Assurbanipal al Asiriei. El a fost transmis fragmentar în mai multe versiuni redactate în diferite limbi din Asia Mică.
Epopeea lui Ghilgameş ne apare ca un poem al prieteniei, al ataşamentului faţă de viaţa pământească şi al întrebărilor neliniştitoare despre “viaţa de după moarte”.
c) Literatura ebraică antică este aproape în întregime cuprinsă în Vechiul Testament, carte care însumează scrieri cu un caracter extrem de variat, datând din epoci foarte diferite. Dintre scrierile cu caracter literar se remarcă operele lirice (Psalmii, Cântarea cântărilor) şi Cărţile profeţilor.
Psalmii (Cântecele de laudă) este partea cea mai întinsă a Bibliei. Cei 150 de Psalmi au fost scrişi într-o perioadă de aproape 1000 de ani, începând cu vremea lui Moise, până după revenirea din robia babiloniană. Cea mai mare parte a Psalmilor (circa un sfert) îl au ca autor pe regele David, dar printre autori se mai numără: Moise (Psalmii 90 şi 91), Etan (Psalmul 89) etc. Psalmii sunt adevărate culmi de lirism, cu o mare intensitate sentimentală şi emoţională, cu metafore foarte sugestive.
Cântarea cântărilor, atribuită lui Solomon (Eclesiastul), este un poem de dragoste, la a cărui formă definitivă s-a ajuns în ultimele veacuri ale erei vechi. Tensiunea sentimentelor din acest frumos poem se transmite fie direct, fie prin intermediul unor sugestive comparaţii şi metafore, încărcate de un îmbătător parfum exotic.
d) Poezia antică indiană a sporit tezaurul literaturii universale prin cele peste o mie de imnuri închinate elementelor naturii şi mitologiei, care alcătuiesc Rig-Veda, prin cele două colosale poeme: Mahabharata şi Ramayana (Mahabharata este considerată cea mai amplă operă de imaginaţie a Asiei) şi prin opera lui Kalidasa (sec. V e.n.), apreciat ca fiind cel mai mare poet indian din toate timpurile. Din creaţiile lirice, epice şi dramatice ale lui Kalidasa, celebră în toată lumea a devenit Sakuntala, drama mult admirată de Goethe şi Schiller şi atât de frumos tradusă de George Coşbuc.
e) Poezia antică chineză a intrat în literatura universală prin Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare, şi prin doi mari poeţi: Li Tai-pe, poet al iubirii şi al vieţii plăcute, şi prin Tu Fu (sec. VIII e.n.), considerat a fi cel mai mare poet chinez din toate timpurile prin forţa expresiei, profunzimea sentimentelor artistice şi realismul viziunii (nedreptăţi sociale, ororile războiului).
A2. Poezia antică greacă
Literatura greacă pe ansamblul ei este una dintre cele mai strălucite literaturi a tuturor timpurilor, care continuă să farmece prin generalul uman exprimat în forme de înaltă valoare artistică şi care a exercitat o influenţă decisivă nu doar asupra literaturii latine, ci şi asupra întregii literaturi renascentiste.
Poezia antică greacă poate fi grupată astfel: a) Poemele homerice; b) Poezia lirică; c) Comedia; d) Tragedia; e) Fabula.
a) Iliada şi Odiseea, cele două faimoase poeme homerice ce au fost plămădite în forma actuală cel mai târziu în secolul al IX-lea, sunt de fapt operele unor poeţi de geniu, dar care – graţie unităţii lor excepţionale de compoziţie – au fost asamblate fără cusur şi au sfârşit prin a fi atribuite legendarului Homer.
Se ştie, însă, că evenimentele care s-au petrecut în timpul războiului troian, subiectul central al poemelor, au fost cântate de aezi, poeţi care se însoţeau cu lira atunci când la ospeţe, povesteau în versuri multe episoade din războiul dus de greci împotriva Troiei pe la anul 1210 î.e.n. Dar oricare ar fi autorul sau autorii, cele două poeme există aidoma unor falnice coloane printre care omul avid de cultură pătrunde în imensul templu al literaturii universale. Nararea impresionează nu numai prin expunerea clară a faptelor, ci şi prin mijloacele principale de plasticizare poetică: epitetul, comparaţia, discursul în cazul Iliadei, iar în cazul Odiseei – poemul care relatează extraordinarele peripeţii ale lui Ulise pe mare, în drumul spre casă de după război – se mai învederează superba îmbinare dintre real şi fantastic.
b) Lirica greacă
Cu toate că elementele de poezie lirică se fac simţite în Iliada şi Odiseea, cu adevărat poezia lirică greacă se dezvoltă în secolele VII-VI î.e.n. Principalele specii ale liricii greceşti sunt: elegia, iambul şi oda, iar cei mai de seamă reprezentanţi ai ei au fost Sappho, Anacreon şi Pindar.
Sappho (sec. VII) a fost înainte de toate o poetă a iubirii, aşa cum rezultă din ode. S-a născut pe insula Lesbos, a fost exilată în Sicilia, iar iubirea a fost pentru ea unicul ideal şi unicul sens al vieţii.
Anacreon cântă în versurile sale (a compus elegii, epigrame şi imnuri) plăcerea şi vinul: „Eu beau în cinstea voastră, ce paşnic beau./Adu-mi la pat clondirul, băiete, iar!/ mai bine beat şi-ntins pe pături,/ Decât cadavru-ntins în moarte.”
Pindar (521-441 î.e.n.) este cel mai strălucit reprezentatnt al liricii ocaziilor solemne. El caută peste tot sublimul şi elevaţia. Bunurile pe care le celebrează sunt bogăţia, puterea, gloria, tinereţea însoţită de frumuseţe şi dragoste. În concepţia lui, condiţia fericirii este virtutea, văzută ca totalitatea însuşirilor morale, intelectuale şi fizice: “Căci şi suferinţa amară se stinge/ Şi-i domesticită în dulci bucurii,/ Atunci când o soartă slăvită ridică/ În sus fericirea, mereu spre zenit”.
Dacă lirica la Sappho şi Anacreon este simplă şi aproape familiară, Pindar face ca în lirica lui, ideile abstracte să se amestece cu imaginile concrete.
De menţionat că prin poezia lirică, literatura greacă a făcut un pas mare înspre analiza propriilor gânduri şi sentimente ale poetului, şi prin aceasta ea a exercitat o fecundă influenţă asupra poeţilor ce i-au urmat peste veacuri.
c) Comedia greacă îl are ca ilustru reprezentant pe Aristofan. În piesele sale, poetul satirizează oameni şi stări de lucruri contemporane cu el. Astfel, în Norii Aristofan îi satirizează pe sofişti şi educaţia amorală pe aceştia o dădeau elevilor lor, în Viespile ţinteşte mania judecăţilor de care erau cuprinşi atenienii, pe când în Pacea este vorba de pacea încheiată între atenieni şi peloponezieni, cunoscută sub numele de pacea lui Nicias.
d) Marea tragedie greacă este reprezentată de triada de aur: Eschil, Sofocle şi Euripide.
e) Dintre fabulişti, o menţiune specială merită Esop şi Fedru, modelele literare ale marelui fabulist francez Jean de La Fontaine.
A3. Poezia latină
În dezvoltarea poeziei latine, în general a literaturii latine, se disting trei mari perioade:
a) Prima perioadă, care începe după cucerirea sudului Italiei, când romanii au venit în contact cu literatura greacă şi au început să cultive epopeea, poezia lirică, poezia dramatică, elocinţa, istoriografia, căci pînă atunci (aprox. 270 î.e.n.), ei aveau o poezie religioasă şi profană, în care – într-un vers simplu şi cu ritm nedefinit – exprimau sentimente colective, invocau zeii sau făceau urări la naşterea unui copil.
Dacă în unele genuri literare, precum: epopeea, tragedia, drama ori istoriografia, literatura latină a fost copios influenţată de literatura greacă, genurile literare de felul satirei şi epigramei sunt specific latine.
Acestei prime perioade îi aparţine Plaut (254-184 î.e.n.), fără îndoială cel mai mare poet comic latin. Printre cele 21 de piese autentice (tradiţia antică îi atribuie 130 de piese!), se numără Aulularia (Ulcica), cea din care s-a inspirat Molière în piesa sa Avarul.
b) A doua perioadă corespunde răboaielor civile: 133-44 î.e.n. Este perioada clasică în care au trăit şi scris Cicero şi Caesar, perioada în care poetul Catul a cîntat în nemuritoare versuri pe Lesbia, iar poetul Lucreţiu (99-55 î.e.n.) a scris poemul filosofic în şase părţi De rerum natura (Despre natura lucrurilor).
c) În fine, cea de-a treia perioadă (43 î.e.n.-14 e.n.) este epoca principatului lui Augustus, cînd literatura latină cunoaşte “epoca sa de aur”. Acum trăiesc şi scriu cei mai mari poeţi ai Romei: Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu; acum îşi scriu versurile Tibul şi Properţiu şi tot acum se înfiinţează celebrul cerc literar al lui Maecenas, prietenul lui Augustus şi marele protector al literelor.
A4. Poezia Evului Mediu
Evul Mediu a durat aproximativ 1000 de ani. Este perioada în care au loc însemnate acumulări spirituale sub stricta supraveghere a clerului, care monopolizează învăţământul, studiul filosofiei (transformată în slujnica teologiei) şi cercetarea ştiinţifică.
Invazia arabilor în Peninsula Iberică (sec. al VIII-lea), înseamnă o benefică influenţă din partea oamenilor de ştiinţă, filosofilor şi poeţilor asupra culturii europene. Căci arabii cunoşteau în mod direct gândirea ştiinţifică şi filosofică a antichităţii greco-latine, pe care au difuzat-o prin traduceri şi comentarii.
Cele mai reprezentative genuri din literatura Evului Mediu au fost: poezia epică, poezia lirică, literatura satirică şi dramaturgia.
Poezia Evului Mediu cunoaşte următoarele patru direcţii:
a) Poemele eroice; b) Poezia lirică; c) Poezia lui François Villon; d) Poezia persană.
Să le luăm pe rând şi să vedem prin ce se remarcă fiecare dintre ele.
a) Epoca migraţiei popoarelor se caracterizează prin războaie sângeroase şi expediţii de jaf. Evenimentele acestei perioade au fost evocate prin scurte compoziţii versificate, recitate de cântăreţi ambulanţi cu diverse ocazii ce adunau un auditoriu numeros: târguri, sărbători, nunţi, pelerinaje etc.
Faptele şi figurile evocate aveau în ele un sâmbure de adevăr istoric, alterat însă fie de fantezia cântăreţului popular, fie de necesităţile compoziţiei sale, dictate de efectul scontat asupra ascultătorilor. Cu timpul, aceste cântece scurte au fost contopite în compuneri ample şi unitare, centrate pe un eveniment sau un personaj. În felul acesta au apărut cântecele de vitejie sau poemele eroice, cele mai cunoscute fiind Cântecul lui Roland în Franţa, Cântecul Nibelungilor în Germania, Cântecul Cidului în Spania şi Cântecul despre oastea lui Igor în Rusia.
b) Poezia lirică medievală apare mai târziu (aprox. sec. al XII-lea) la curţile senioriale, la o dată când moravurile se mai rafinaseră după ce cruciadele îi puseseră pe europeni în contact cu forme avansate de cultură, ca de pildă cea bizantină. Centrul de dezvoltare al acestei poezii a fost sudul Franţei (regiunea Provencei), de unde apoi s-a răspândit în nordul ţării, în Germania, Spania şi Sicilia.
Această poezie a fost cultivată de trubaduri, care în nord erau numiţi truveri, iar în Germania Minnesängeri. Trubadurii erau poeţi de origine nobilă sau modestă, stabiliţi pe la curţile marilor seniori. Lirica lor este în esenţă o poezie de dragoste, adesea convenţională şi cu o formă de exprimare îngrijită, manierată şi ornamentală.
Cu toate neîmplinirile sale, totuşi poezia trubadurilor a reprezentat o etapă deloc neglijabilă în evoluţia liricii universale, prin interesul arătat de ei pentru natură, pentru exprimarea îngrijită şi pentru cultivarea unor specii ale liricii de dragoste, aşa ca rondelul sau alba.
c) François Villon (1431-?1463), considerat cel mai mare poet francez medieval şi unul dintre marii poeţi ai tuturor timpurilor, a avut o viaţă aventuroasă şi dezordonată, care l-a dus nu numai la cunoaşterea lumii săracilor, ci şi a celor decăzuţi din punct de vedere moral: hoţi, tăinuitori, puşcăriaşi, prostituate.
Poetul porneşte de la faptele trăite de el însuşi, iar exprimarea sa este frustă, deseori în jargon, şi de-o sinceritate de-a dreptul brutală, îndeosebi atunci când se uită la comportarea sa nedemnă: “Eu sunt François – şi d-aia-s breaz,/ făt din Paris lângă Pontoise./ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage curul la necaz” (Patruversul pe care l-a făcut Villon când a fost osândit la moarte).
N.B. În Evul Mediu au apărut trei mari scriitori, ale căror opere au deschis drumul spre Renaştere: François Villon, Geoffrey Chaucer (c.1340-1400), cel mai mare scriitor medieval englez, şi Dante Alighieri..
d) Cronologic vorbind, tot în acest capitol intră catrenele persane (robaiurile) scrise de poeţii: Omar Khayyam (1022-1122), Saadi (1213-1292) şi Hafez (1326-1396). Iată spre exemplificare un admirabil robai din creaţia lui Omar Khayyam, om de ştiinţă şi autor al unor importante tratate de matematică şi astronomie: “Cine-n rai şi iad a fost anume/ şi se-ntoarse din cealaltă lume?/ Teama şi speranţa noastră izvorăsc/ din ceva ce-l ştim doar după nume”.
După cum se ştie, spre sfârşitul vieţii Goethe a alcătuit culegerea lirică Divanul occidental-oriental, marcată de influenţa marilor poeţi persani… (va urma)
Lasă un răspuns