Unicul schelet complet de Deinotherium giganteum din întreaga lume a fost descoperit în România, în anul 1894, de către geologul Grigoriu Ștefănescu, în apropiere de localitatea Mânzați, județul Vaslui. Scheletul acestui dinoteriu, cu o înățime de 4,50 m, este expus la Muzeul „Grigore Antipa” din București. În anul 2015, paleontologii bârlădeni și cei ieșeni au scos la lumină din malul unui drum comunal de la ieșirea din localitatea vasluiană Gherghești noi fragmente de fildeș, femur, tibie și centura pelviană din specia Deinotherium giganteum, care a trăit în epoca Miocenului Superior (acum șapte – opt milioane de ani). Animalul avea peste patru metri înălțime și aproximativ 3,5-4 metri lungime. Deinotherium (Dinoteriul) însemnând în grecește animalul (therion) îngrozitor (deinos) a fost unul din cele mai mari mamifere care au existat vreodată, fiind înrudit cu elefantul de astăzi, fără să aparțină însă aceleiași linii de evoluția proboscidienilor. A apărut în Africa în Miocenul mijlociu, răspândindu-se în Asia și Europa, și a dispărut în Pleistocenul timpuriu. Înălțimea sa varia între 3,5 și cinci metri. Caracteristici sunt colții foarte mari îndreptați în jos și fixați pe maxilarul inferior, spre deosebire de cei ai elefanților de astăzi.
Există trei specii recunoscute, toate de mari dimensiuni: Deinotherium bozasi, Deinotherium giganetum și Deinotherium indicum. Deinotherium giganteum este cea mai mare specie, fiind specia caracteristică continentului european. Majoritatea fosilelor sale au fost găsite în zona Mării Mediterane, în special în Franța, Grecia, Malta, Turcia, dar și în Germania. Cele mai recente fosile ale sale au fost găsite în România. Deinotherium indicum este specia asiatică a dinoteriului și era întâlnit în Subcontinentul Indian. Se distinge de celelalte specii prin dentiția sa mai robustă. Cele mai recente fosile aparținând acestei specii au fost descoperite în India și Pakistan. Deinotherium bozasi este specia africană a dinoteriului, fiind întâlnit pe aproape tot continentul, mai ales în estul Africii. Craniul său este mai lung și mai îngust, iar simfiza mandibulară este mai scurtă decât la celelalte două specii. Spre deosebire de Deinotherium giganteum si Deinotherium indicum care au dispărut mai devreme, Deinotherium bozasi a supraviețuit în savanele africane până în Pleistocenul timpuriu. Cele mai recente fosile aparținând lui Deinotherium bozasi au fost găsite în Kenya. Dacă toți elefanții actuali au fildeșii implantați în maxilarul superior, doar aceștia îi au prinși în falca de jos. Toți elefanții îi au arcuiți în sus, doar ai lor sunt îndreptați în jos. Acești elefanți ciudați sunt tot proboscidieni, adică animale înzestrate cu trompă. Magnificul Deinotherium giganteum era un proboscidian înalt de peste patru metri – practic, era mare cât o casă cu un etaj -, cu un trunchi sprijinit pe patru picioare înalte și groase cât niște stâlpi. Gâtul îi era mai lung decât al elefanților de azi și purta un cap enorm. Trompa era scurtă și foarte puternică, iar de sub ea se iveau doi fildeși lungi cât un braț de om, arcuiți amenințător în jos, ca doi colți gata să atace.
Cercetătorii au calculat că un mascul adult ar fi putut atinge o greutate de 14 tone. Nu e de mirare că până și rămășițele osoase ale acestor giganți fac asupra oamenilor o impresie puternică, ducându-i cu gândul la animalele fabuloase despre care vorbesc doar legendele. Deinotherium giganteum a disparut în urmă cu aproximativ două milioane de ani, din cauze încă insuficient cunoscute. (G.V.G.)
Lasă un răspuns