Când, student fiind, am început să iau cunoştinţă de şcoala germană de film, printre regizorii care mi-au reţinut atenţia a fost şi Werner Schroeter (1945-2010). Însă numele lui s-a stins parcă în umbra altor titani, precum Herzog, Fassbinder sau Schlöndorff, consideraţi stâlpii „Noului Cinema German”. Dar Schroeter venea din când în când cu câte o surpriză, mai ales în filmele în care joacă actriţa franceză Isabelle Huppert.
Ca acum, în cadrul unui eveniment de la Institutul „Goethe”, să văd un excepţional documentar, numit Mondo Lux – Die Bilderwelten des Werner Schroeter (2011), adică lumea în imagini a lui W.S., realizat de teribila Elfi Mikesch, din care răsare un cineast singular, un fel de Don Quijote al filmului mondial, atât prin înfăţişarea sa, cât şi prin concepţia cu totul insolită despre artă şi viaţă.
În 1968, Schroeter s-a împrietenit cu Elfi Mikesch, regizoare austriacă, fotograf, director de imagine, care a fost regizor secund la multe din filmele lui Schroeter. Mondo Lux este omagiul pe care elevul îl aduce maestrului. Filmul e structurat cronologic, în funcţie de filmele realizate de Schroeter, începând cu Grotesk – Burlesk – Pittoresk (1968) şi celelalte filme în care protagonistă este chiar soţia sa, celebra actriță Magdalena Montezuma, care avea să moară la doar 40 de ani, ultimul film fiind realizat la sacrificiu de ea, când se afla pe moarte.
Ne întâlnim şi cu alţi valoroşi tovarăşi de drum ai lui Schroeter, ca Bulle Ogier, Carole Bouquet, Isabelle Huppert, Ingrid Caven, Rosa von Praunheim, dar şi cu regizorul Wim Wenders, cu care se pare că a avut o relaţie, oricum, dialogul dintre ei este memorabil, plin de înţelepciune şi umor.
Ca şi în filmul lui Steve McQueen despre Charlotte Rampling, dominantă este filosofia lui Schroeter, meditaţiile sale asupra vieţii, asupra morţii şi artei.
Copleşitoare în munca sa este rolul acordat muzicii, muzicii de operă în special, începând cu ariile interpretate de Maria Callas, cântăreaţa care l-a marcat total şi căreia i-a dedicat un film-portret în 1968. Aportul muzicii de operă la filmele sale este fundamental. Dar Schroeter a realizat chiar şi spectacole de operă, ca şi numeroase montări teatrale. Sunt citate fragmente din toate filmele sale, mai ales din Eika Katappa (1969), primul său film de lung metraj, autofinanţat, cu care a obţinut la Mannheim priemiul Joseph von Sternberg, fiind considerat „cel mai important film idiosincretic”.
Werner Schroeter a fost un spirit ales, o raritate în arta lumii. Evident, rolul său în avangarda europeană poate fi comparat cu ceea ce înseamnă Andy Warhol pentru arta americană. A fost un extravagant, un stilist, ca şi un artist gay, colaborator apropiat la lui Yves Saint Laurent, dar apropiat şi de pictorul irlandez Reginald Gray, care i-a făcut la Paris, în 1974, un portret asemănător cu imaginile bizantine ale lui Iisus.
Sunt redate câteva din repetiţiile sale, din 2006, când află că este bolnav de cancer, şi până la moartea sa. În acest interval repetă la spectacolul Antigona şi Electra, o senzaţională combinaţie antică, adusă în actualitate. Ideea este pusă în valoare prin lipsa de machiaj a actriţelor şi prin costumele baroc. Werner era renumit prin libertatea pe care o dădea actorilor, dar autoritatea şi-o impunea insesizabil, prin aplicarea pas cu pas a ceea ce urmărea să realizeze.
Stilul artistului este o sinteză, în care se combină arta circului, patetismul liric şi muzical, grandilocvenţa şi modernismul. El a creat ceea ce s-a numit „cinema total”.
Toate filmele sale, multe premiate, au fost extrem de controversate, de la filmele din anii ’70, The Bomber Pilot, Salome, Macbeth şi Goldflocken, şi până la Malina (1991), o adaptare a romanului lui Ingeborg Bachmann, cu Isabelle Huppert în rolul principal. Nu a fost ocolit de premii la Berlin sau Cannes. În 1980, de pildă, a obţinut Ursul de Aur cu Palermo oder Wolfsburg. Rainer Werner Fassbinder l-a considerat maestrul lui, deşi erau prieteni. Ca şi cu Wim Wanders, de altfel.
Huppert mărturiseşte cât de mare încredere avea în Schroeter, atunci când filma cu el, deşi îl considera un poet, un simbol al boemei spirituale. Desigur, statura sa intelectuală oferea siguranţă. Schroeter crede că arta înseamnă căutare, o permanentă încercare a drumului. Nu există un produs final, care să răspundă la toate problemele. O operă definitivă, absolută, testamentară. Mereu apar alte idei, alte soluţii. Arta este ceea ce opunem morţii. Şi artistul este obligat să aibă lumea lui, să-şi creeze o realitate paralelă.
Iar meditaţiile asupra sfârşitului culminează cu ideea că nu poţi fi lucid în faţa morţii, că nu îţi poţi primi moartea conştient, raţional. Nici nu e bine. Ar fi un calvar. În faţa morţii trebuie să avem demnitate. Nu orgoliu, nu milă, nu obedienţă, ci demnitate. El crede că moarta este atunci când ego-ul se topeşte în lumina albă.
Lasă un răspuns