Printre instutuțiile de top create de către români putem aminti „Institutul de Speologie din Cluj”, primul de acest fel din lume, înființat de către prestigioșii savanți și academicieni Emil Racoviță și René Jeannel în anul 1920. René Jeannel (1879 -1965), zoolog francez pasionat de entomologie și speologie, prieten și coleg al lui Emil Racoviță, a venit, în 1920, împreună cu Racoviță la Cluj, unde au întemeiat Institutul de Speologie, primul de acest fel din lume. Tot aici a fost numit profesor de biologie generală la Facultatea de Științe. A fost membru corespondent străin al Academiei Române (1928). Ulterior a fost numit profesor la Muzeul Național de Istorie Naturală din Paris. Românul Emil Racoviță (1868 – 1947) a fost un mare savant, explorator, speolog și biolog român, considerat pe bună dreptate ca fondator al biospeologiei (studiul faunei din subteran – peșteri și pânze freatice de apă). A fost ales academician în 1920 și a fost președinte al Academiei Române în perioada 1926 – 1929. Emil Racoviță s-a născut la Iași în 1868. Și-a început educația la Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la liceul „Institutele Unite”.
Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu studiază la Facultatea de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de antropologie. După obținerea cu succes a licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la Laboratoarele Arago în cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie de scufundări la adâncimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia viața subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul „Le lobe céphalique et l’encéphale des annélides polychètes”. La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța. Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care pornește din Anvers în august 1897, avea un caracter internațional, pe lângă belgieni, la ea participând și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski. Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, Racoviță efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctida, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu).
Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membri ai expediției care au pierit în această călătorie. În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 – februarie 1899), naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a întreprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată. În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologie din lume. A fost căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911). Cele 1.300 de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene. În 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța. Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie pentru a se dedica ecosistemelor subterane. La intrarea în oraș există o statuie a lui Emil Racoviță. În 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare numit „Biospeologica” care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume. Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis).
Ideea lui Emil Racoviță de a se organiza o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, se materializează în anul 1926 când fondează Oficiul Național de Turism (ONT), oficializat la 4 ianuarie 1936 prin decret regal. Între timp, scrie de asemenea un tratat evoluționist, cu anumite abordări originale asupra subiectului.În august 1940, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, iar Emil Racoviță se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian (deci neutru) Alfred Chappuis. După reîntoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al României, se va întoarce la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri înainte de a termina aceasta, la vârsta de 79 de ani. În timpul expediției din Antarctica Emil Racoviță a avut posibilitatea să studieze viața imenselor mamifere acvatice, dar și a pinguinilor. El a rămas în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc. În cinstea cunoscutului speolog – numit și exploratorul Antarcticii – au fost numite Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca, nava oceanografică românească „Emil Racoviță” și cea mai mare peșteră din Republica Moldova. De asemeni unui grup de trei insule din Golful Wilhelmina li s-a dat în 1958 numele savantului român, ca recunoaștere pe plan internațional a meritelor sale științifice.
Printre alți zeci de români celebri ca și exploratori mai putem menționa doi dintre cei mai mari exploratori români şi povestea lor de viaţă. Unul dintre aceștia este Ilarie Mitrea. Acesta s-a născut în 1842 la Răşinari, în judeţul Sibiu şi a fost medic în armata colonială olandeză şi naturalist român, care a explorat America de Nord şi Indonezia. În 1865, Ilarie Mitrea a plecat ca medic chirurg pe vasul Peter Godefroy, care făcea cursa Hamburg – Brisbane, astfel ajungând în Australia. Apoi a fost medic în corpul expediţionar austriac şi a ajuns până în Mexic. În 1869, Ilarie intră în armata colonială olandeză din Indiile Orientale Olandeze. Îşi petrece anii în Sumatra, se căsătoreşte cu o localnică şi a avut doi copii – Petru şi Maria. Mitrea colecta şi animale exotice din Sumatra, Java şi Sulawesi. Oferă toate acestea la întoarcerea sa în 1882, Muzeului Grigore Antipa. Cel de al doilea este Iuliu Popper, inginer şi explorator născut în 1857 la Bucureşti. Iuliu Popper va muri în 1893 la Buenos Aires, după o viaţă de explorări. A fost supranumit „Conchistadorul român al Patagoniei”. Pleacă la 17 ani în Franţa şi devine inginer. Pleacă la Constantinopol pentru a-şi găsi de muncă, apoi ajunge în Egipt, la Canalul Suez. Călătoreşte în India, China şi Japonia şi trimite scrisori de acolo Academiei Române. Porneşte ca explorator în Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite şi rămâne o perioadă la New Orleans, unde, ca inginer, participă la canalizarea şi urbanizarea oraşului. Anul următor, proiectează canalizarea din Havana (Cuba), iar de acolo pleacă în Mexic. La 28 de ani, Popper află despre goana după aur din Ţara de Foc din Argentina. Se afla în Brazilia în acel moment, dar pleacă imediat la Buenos Aires. Intră rapid în contact cu oamenii politici din Argentina şi le vorbeşte de planul său de a exploata aurul. În 1886 e trimis pentru a realiza studii privind exploatarea. Devine celebru în Argentina. După o călătorie de la Montevideo la Punta Arenas, prin strâmtoarea Magellan, Iuliu Popper e primul care spune că există aur în Ţara de Foc, iar toate ziarele mari au scris despre el. În Ţara de Foc există foarte multe denumiri româneşti datorate lui Popper, ca: râul Ureche, munţii Lahobari, munţii Carmen Sylva sau vârful Punta Sinaia.
Iată că românii și-au adus și ei contribuția la descoperirea de noi teritorii necunoscute ale planetei noastre, dar și la studiul științific al acestora.
Lasă un răspuns