Adevărul e, jupân Livache, să te ferească Dumnezeu de prieteni! Zău așa! Că de vrăjmași mai scapi. Dar de „prieteni”, poate nici gratiile să nu fie suficiente pentru a-i ține departe! Că vor mușca din tine, cu pofta înzecită, nu a promisiunilor neonorate, că ălea nu se mai pun, ci a „porțiilor” pe care le-au făcut ei dijmă pentru a fi „prietenii” tăi. Ai oferit flori? Vei primi doar spinii! Dar nu pe fruntea-ți teșită să te crezi care cumva parte a vreunei patimi…
Acum se vede treaba cât de bine a încercat jupân Livache să-și pregătească terenul! Să nu dea cu fruntea direct de subsolul unui partid nerecunoscător. Și ce trebuință i-ar fi făcut acum măcar Legea defăimării. Nu pe persoana fizică a lui cetățean fitecine, nici a analiștilor, criticilor, nici a jurnaliștilor. Nu îi era de folos nici măcar la adresa adversarilor politici de aiurea. Ci pentru cei din propriul partid. „Prietenii” de mai ieri, „întâi”-crucificatorii de astăzi!
Dar nu i s-a potrivit. Nu i s-a dat slobod la pofta aceea. A fost lăsat cu „împliniri” mai lumești: bani, case, fumuri, aere… Iar astăzi, Livache nu are nici măcar o singură „armă” pentru a opri răzmerița. Că va fi trădat, dat jos, perpelit și mistuit de gura lumii de partid (!), repugnat public, poate dat și pe acte de „insolvență” la brazilo-cămatarii de mai agârț (vorba aceea, la asta să nu se priceapă partidul cu oasta-i și osatura de tovarășe cu firi paukeriene?!), nu ar fi nimic. Dar va fi sfârtecat, pe scheletul „compasului de Ierusalim”, pentru a hrăni cu resturile lui politice toate acele guri carnivore ce vor cere pucioasă de pușcărie pentru toate nedreptățile făcute de PSD și plătite de singurul posibil „cap a lui Moțoc”.
Dacă ar fi existat o lege a defăimării, primii care ar fi încasat deciziile judecătorești pe post de pumn în gură ar fi fost cei ce-l critică azi în partid. Nu jurnaliștii, nu analiștii, nu simplii oameni. Nici măcar adversarii politici. Iar Livache ar fi avut în mânecă măcar un mecanism pentru a ține în frâu orice ieșire din careul roșu al oricărui (sau nu!) subordonat, ar fi putut bloca orice postare publică, scrisoare deschisă, ultimative și „diktate” date de grupuri și fracții din partid.
Azi nu ar mai fi fost nimic pentru că nu ar fi apucat să existe. Nu ar fi apucat să se rostogolească dacă o lege a defăimării pe persoană fizică de ocrotire a lui Livache ar fi avut țidulă juridică. Așa, au rămas doar ultimele măsuri. Disperate și ratate.
Pentru că, și decizia de a pune la treabă filialele, ălea care mai sunt pe eșichierul lui Livache, să strângă semnături, tabele pentru reclamarea la CNA a acelora care critică „PSD și pe Liviu Dragnea” (chiar și ăștia l-au pus pe locul doi!) nu vizează prestațiile adversarilor politici, fiind doar o încercare penibilă de a opri valul de vociferări (și văicărelile de mai ieri) ale acelora care acum trădează. Pentru că, fie și dacă vorbim de eventuala desființare, sfârtecare politică a lui Livache, tot de trădare vorbim. Nu de acțiuni eroice, de dizidență. Ci de acțiuni de eliminare a unui puroi pentru a face loc altuia. Poate unul și mai scârbavnic…
De aceea, nici unul dintre cei ce acum, din interiorul PSD-ului, se împăunează a fi „declanșator al schimbării” (să-i vedem când or să înceapă să se certe pe veșnica marotă a schimbărilor noastre: cine a fost cel dintâi!), așadar, nici unul (nici una!) nu merită nici măcar restul de pământ din ghiveciul din care va fi dezrădăcinat Livache. Meritul este al altora. De la ziariștii de opoziție, la societatea civică și miile de oameni care au mărșăluit în toți acești ani de „livălicheleală” de boschet politic.
Meritul este inclusiv al Diasporei într-un moment de cumpănă (pe ceilalți, servicii și alte „paralele” nu le omagiem, că ele sunt parte a muncii anonime de a păstra putregaiul cât mai departe de noi!), și nu al politicienilor PSD care acum se bat pe titlul de întâiul cetățean al primusului de debarcare al lui Livache.
Lasă un răspuns