Pentru epigonii Reîntregirii, „Patria noastră: o frază”

Centenarului Reîntregirii îi eram datori cu rememorare solemnă, recunoștință și reculegere, meditație și luare aminte. Oficial însă îl expediem cum se vede prin de-alde Piața de la Guvern, pensii speciale și recalculate sau nu, asigurări sociale în funcție de buzunar, Dragnea, exterminarea porcinelor etc. Poate că nici referendumul n-a fost stabilit întâmplător chiar acum. Dar e nevoie de scheme livrabile „prostitului popor” (tot eternul Eminescu) care trebuie să se mai răcorească și el.

În 1870, Eminescu scria, prevestitor: „Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; / În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

În cele peste 500 de proiecte pe care se dau, din bani publici, peste o sută de milioane de lei, nu se află niciun simpozion științific, tratat de istorie, album, film, lucrare muzicală, care să evoce Reîntregirea. Nicio carte, editată în limbi de mare circulație care să prezinte adevărul istoric și semnificația peste timp a evenimentului, în timp ce vecini ai României mitraliază marile biblioteci ale lumii cu tipărituri ce răstălmăcesc dușmănos trecutul istoric atingător de România. În schimb, din bugetul Centenarului, este plătită devoratoarea de bani și mereu îndatorata Televiziune Publică pentru organizarea Festivalului Cerbul de Aur. Pentru eroii de la Mărășești, pentru o jumătate de milion de jertfe ale românilor în război, Cerbul de Aur.

Primul război mondial a consacrat „România Mare”, dar despre această izbândă, nicio șoaptă. Dar România Mare nu înseamnă o Românie expansionistă, ci România firească, adică statul care a izbutit, pentru prima dată în istoria lui, să cuprindă în hotarele sale, prin eroism în luptă, prin înțelepciune politică și diplomație, toate teritoriile locuite de români. Poartă noțiunea România Mare un mesaj agresiv, revanșard, cotropitor? Păi atunci ce facem cu Marea Britanie sau cu… Marele Ducat al Luxemburgului?

Tonul derizoriului și trogloditismului cultural imprimat protocolului imaginat pentru Centenar l-a dat însuși Ministerul Culturii și Identității Naționale care a lansat ca logo tutelar cumplita formulare „Centenar 100 România”. Trei cuvinte, trei enormități grotești.

Avem printre noi – citeam undeva – câteva mii de generali, dar câte monumente ale generalilor Averescu, Prezan, Eremia Grigorescu, câte monumente ale perechii regale Ferdinand și Maria, ale lui Ionel Brătianu, Ecaterinei Teodoroiu și alte umbre ilustre ale vremii? Bine măcar că au rămas înălțate, mai toate, statuile de bronz, înnegrite, ale soldaților nemuritori care se îmbărbătau cu „Pe-aici nu se trece!”. Ele împânzesc încă, parcă prin minune, asemenea unor străjeri neclintiți la datorie, tot cuprinsul țării, până în satele cele mai rupte de lume.

Ceremonialul, decretat și reglementat oficial, a fost gândit – și decurge – mai degrabă rutinier, superficial, formal, ba uneori parcă de-a dreptul în derâdere. Pe principiul: „Ei, trebuie să o facem și pe asta”. Drept care, ne-am apucat să îndreptăm și rescriptionăm sau ridicăm cruci, dăm lustru pe vechi monumente sau inaugurăm altele, noi, chiar dacă, unele, grotești și costisitoare. Apoi, festivaluri, gale, petreceri câmpenești din cele bune la orice ocazie, și – inovație – baloane cu aer cald care să poarte în văzduh un „onest și asumat mesaj despre pace și bucurie” (cum lămurește documentația în materie).

De ce însă, acest recurs la optativ, la condițional? Pentru că optativul – spune dicționarul – este „o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este îndeplinită cu o anumită condiție”. Ar fi fost de dorit ca rememorarea să fie una întru-adevăr și solemnă, și dorită de noi toți, să îndeplinească, într-adevăr, condiția de a fi gest sincer, simțit, asumat, intens trăit de fiecare. Dar suntem oare cu toții, sincer vorbind, într-o asemenea stare de spirit? Implicarea deplină, intimă, în eveniment nu este, din păcate, a fiecăruia, a tuturor, în acest an.

Ca stare generală, centenarul acum celebrat pare multora mai degrabă datorie de onorat, obligație, liniștire a conștiinței sau pur și simplu formalitate. Suntem însă, prin această, cu gândul și cu inima, în consonanță cu înțelesul faptei de acum o sută de ani?

Se împlinește un veac de la o încercare existențială, când am fost în pragul dispariției de pe hartă că stat, pentru a reînvia și a ne reîntregi firesc și legitim. Suta de ani pe care o comemorăm și slăvim în 2018, ar trebui să fie apogeul amintirii și cinstirii. Căci vine după un răstimp când tot ce merită s-a așezat într-o memorie și istorie care nu ar trebui să se estompeze, ci să îndemne la meditație și judecată lucidă, fără patimă sau interese, la o clipă de cumpănă cum puține altele au fost până atunci.

Despre primul război mondial, Marele Război cum i s-a mai spus, s-a scris și se va scrie cât timp vom avea istorie. Va avea parte de aducere aminte și celebrare, e drept, din ce în ce mai rar, fie și pentru faptul că pentru cei de azi și de mâine, cei peste 500 000 de români răpuși de gloanțe și baionete, epidemii și mizerie, în timpul carnagiului, ne sunt rubedenii și înaintași tot mai îndepărtați în timp.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*