„Visul alb-povestiri şi teatru”

Anul CENTENARULUI e anul în care cuvântul – parcă – prinde aripi în inima Domnului Al. Florin Ţene,(membru UZPR ) care  dă luminii tiparului prezentul volum, intitulat metaforic ,,VISUL ALB” , alb ca şi puritatea zăpezii şi a actului Unirii de la 1 Decembrie 1918. Volumul  ne surprinde plăcut cu un colaj de 11 povestiri – proză scurtă – şi trei piese de teatru, incluse într-o sintagmă metaforică:EPOPEEA ROMÂNĂ”, cu piesele: „FLORILE SERMISEGETUZEI”, „COZIA” şi „O STAFIE TULBURĂ SPERANŢA”. Ciclul  ,,Povestiri” se deschide cu o naraţiune, al cărei titlu dă numele întregului volum: „VISUL ALB”, povestire din care răzbate drama creatorului neîmplinit, prăbuşit, atât din vina lui, dar, mai ales, a societăţii incapabile să înţeleagă şi  să-şi ajute autenticele valori. Peste câine – prietenul lui Călin – şi peste el – poetul întors în locul natal, viaţa şi visul se sfârşesc: ,,plapoma albă îi acoperise şi pe cei doi”  după ce „Zăpada se aşternuse peste tot. În alb se îmbrăcase cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor”.

A doua povestire „VÂRCOLACII” cu tentă S.F., amestec de realitate împletită cu „irealul” dat de beţie, aduce personaje bine individualizate: pe Bătrânul Costică şi Mărin al lui Guriţă, personaje caracterizate, mai ales, prin limbajul naiv, specific nivelului lor de pregătire. În „SINGUR”, Celibatarul Mărin are o  prietenie inedită cu Şoricelul ce-i ţine companie şi pe care-l hrăneşte cu mare grijă.

„ION şi IOAN” – „nţelepţii din Transalpina” – sunt doi ciobani din regiuni diferite, care-şi schimbă locurile, plecaţi în căutarea „norocului”, în căutarea unor neveste harnice… Urmărindu-le drumul şi popasurile, facem cunoştinţă, prin intermediul descrierii, cu frumuseţile naturii pământului străbun.

Povestirea a cincea, intitulată „AVENTURA UNUI MANUSCRIS”, ne conduce din nou, de astă dată – altfel – în lumea celor binecuvântaţi cu harul scrisului, vorbindu-ne şi de  piedicile puse – de cele mai multe ori – unor creatori de valoare,  în  a-şi publica opera. Scriitorul – din povestea noastră – e nevoit să apeleze la şiretlicuri şi, astfel, graţie bunăvoinţei unui redactor onest şi cu suflet, opera „necunoscutului” apare – în revista care-l refuzase – la rubrica Din folclorul citadin”.

„PÂNĂ CE MINTEA ÎMI ADOARME, PÂNĂ CE GENELE-MI CLIPESC” e o povestire ce ne duce pe meleagurile moldave, împletind frumosul creator cu politicul.

Poreclit „Nea Jardea” – personajul povestirii „CAVOUL DE SUB ZĂPADĂ”  – e un celibatar care – în singurătatea iernii – se întoarce în timp, rememorându-şi traiectoria vieţii. Gândul i se opreşte la băiatul său – Ionel, plecat departe de casă, care „s-a respectat pe el” şi pe care-l aşteptă cu speranţa că va veni să-l vadă de Crăciun.

Având în vedere titlul, deducem că Bătrânul tată e îngropat în zăpada  prin care, cu forţe proaspete, Ionel, sosit să-şi vadă tatăl, îşi face cărare către fereastra casei părinteşti… Plină de gingăşie, povestirea „CRIMA DE LA RĂSCRUCEA DRUMULUI” prezintă sensibilitatea Antoniei – profesoară într-un sătuc.  Nostalgică şi caldă, mergând pe drumul desfundat de ţară, cu gândul la soţul ei – medic veterinar în  alt sat – centru de comună – striveşte, fără voia ei, o mămăruţă. „JOCUL DE ŞAH” e povestirea care pendulează între o realitate posibilă şi una S.F. „Un dat, un blestem” îl însoţeşte mereu pe cel ce joacă şah cu piesele negre, piese ce-i cad mereu altuia decât proprietarului cutiei ,,blestemate”. Din povestire transpare şi ideea că iubirea, fericirea, împlinirea sufletească nu cunoaşte vârstă.

Piesa de rezistenţă a ciclului de povestiri o constituie însă „PE CÂND POEZIA ŢINEA DE FOAME”. Povestire erotică, ce pleacă de la un fapt real, imortalizând o nemuritoare întâlnire cu un destin favorabil, este – poate – cea mai tulburătoare narare a puterii de dăruire în numele celui mai profund sentiment – iubirea. Frumuseţea trăirii autentice, a clipei în care cele două personaje se cunosc şi apoi, peste timp, fără a se uita, se regăsesc: Alexandru  şi „Mărunţica câmpului” – „Poezia”, respectiv Tania,  e narată cu multă artă, poate şi graţie faptului  că autorul aduce în faţa cititorului povestea iubirii sale de o viaţă, povestea celor două jumătăţi de sferă care, în infinitatea lumii, s-au  regăsit. E povestea celor două suflete pereche – cum definim noi astăzi iubirea împlinită, familia tradiţională fericită.

Ultima povestire – „EVADAREA ÎN MINE”– se vrea un fel de autodefinire.

A doua parte a cărţii o constituie o încercare de a pătrunde în tainele genului dramatic, Domnul Al. Florin Ţene, propunându-ne, în anul Centenarului, o întoarcere în timp, împletind firul istoriei cu cel al artei şi mitologiei în primele două piese din „EPOPEEA ROMÂNĂ”, respectiv „FLORILE SARMISEGETUZEI” şi „COZIA”, dar şi o actualizare lozincară a disputelor politice între, aparent doi indivizi –Dreptaciul şi Stângaciul, de fapt, simboluri ale doctrinelor politice antitetice, adversare.

Piesa de rezistenţă – „FLORILE SARMISEGETUZEI” – dramă istorică în versuri, în trei acte, face tangenţial trimitere la momentul naşterii noastre ca popor, dat fiind că accentul cade pe motivul DOCHIEI, îmbogăţindu-l cu noi semnificaţii. Personaj legendar din mitologia poporului român, Dochia, cunoscută şi sub denumirea de „Baba Dochia”, este prezentă în operele unor scriitori români, fiecare dându-i  semnificaţii diferite. Bogdan Petriceicu Hasdeu, studiind anumite versiuni, consideră că Dochia şi-ar avea originea în mitologia tracă şi ar fi identificată cu zeiţa Niobe. Dochia e şi numele pe care-l au stânci din  Munţii  Bucegi, Ceahlău, Rarău. Dochia, ca fiică a regelui Decebal, apare şi într-o baladă semnată de Gheorghe Asachi, făcând, însă analogie cu Dacia, dar pe care zeul Zamolxe o transformă într-o stâncă ca s-o salveze de Traian, care o urmărea. (Lăzărescu George – „DICŢIONAR DE MITOLOGIE”, Editura, Ion Creangă, Bucureşti, 1979, P. 154).

În drama „FLORILE SARMISEGETUZEI” , Domnul Al. Florin Ţene îmbogăţeşte motivul, dând Dochiei noi valenţe. Drama „COZIA” aduce în atenţia cititorului încă o personalitate a istoriei noastre naţionale, pe marele patriot îi luptător pentru independenţă – pe  Mircea cel Bătrân/ Mircea cel Mare. În documentele vremii, Mircea cel Mare este ctitorul  bisericii, pe care o construieşte în anul 1388 şi care este menţionată, la început, sub numele de „Mănăstirea Nucet”, ca apoi, să i se dea numele muntelui din vecinătate – „Cozia”.

Al. Florin Ţene, plecând de la eleganţa şi armonia proporţiilor mănăstirii, ţese din cuvinte o întoarcere în timp, imaginându-şi visul pe care îl are Mircea, vis în care – Cozia – iubită de fiului său, dar neacceptată de domnitor, îi dezvăluie câteva „secrete” necesare construcţiei, transmiţându-i şi îndemnul de a începe urgent construcţia sfântă. Şi în această piesă, autorul îmbogăţeşte motivele existente, împletindu-le cu iubirea dintre frumoasa fată simplă din popor şi fiul domnitorului.

„VISUL ALB” este un „dar în cuvinte” oferit limbii române şi  marelui eveniment al poporului român, CENTENARULUI MARII UNIRI

 O recenzie de profesor Lucia Elena Locusteanu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*