Cât cer deasupra a rămas…

Într-o lume tot mai tehnicizată, automatizată, informatizată, cu telefoane mobile și tablete care ne pun „universul la degetul cel mic”, după spusa lui Eminescu, tot mai pragmatici și cu timp mereu mai puțin pentru meditație și visare cum suntem, își mai are oare vreun rost poezia? -se întreabă și poeți, și editori și publicul, privind la rafturile librăriilor, în care șirurile de cărți de poezie se tot împuținează ca titluri, ca număr. Tratatele despre soarta, în discuție, a poeziei par să depășească, deocamdată doar cantitativ, plachetele de versuri dăruite unui public și el tot mai restrâns. Dar un răspuns, cât se poate de simplu (la o întrebare care se pune, de altfel, încă de la Platon), este la îndemână fiecăruia, oricât de banal ar părea el unora: cât timp va mai fi dragoste și, în general, sensibilitate pe lume, va fi și poezie, fie ea măcar că text de șlagăr. „Viitorul poeziei e în viață”, spunea Paul Eluard.

„Secretele macilor”, cartea Evelynei Maria Croitoru, este, aproape în tot cuprinsul ei, un poem de dragoste. De iubire impetuos suavă,precum roșul aprins la florii de mac, suavă și efemeră, dar mereu reînnoită. Simbolistica macului este generoasă în semnificațîi, din Antichitate și până la contemporani. Macul e singular, el nu trăiește în buchet ci împânzește lanuri de grâu și tapșane înverzite, răspândește odihnă și energie, reverie și imbold, uitare și amintire, patimă și alinare. Cei din lumea anglo-saxonă îi celebrează pe cei căzuți în ambele mari războaie ale secolului trecut cu flori de mac. Dar floarea de mac nu este nici de comercializat, nici de dăruit. O privim, o admirăm „și nu (ne) e”.

Înțelesul poetic al florii de mac își află o exprimare sintetică memorabilă în cuprinsul unei metafore inspirate a autoarei volumului în chiar prima lui pagină: „pleoapele macilor”. În toată cartea, El, cel iubit, trăiește mereu sub pleoapele Ei. Niciodată parcă prezent fizic, dar continuu așteptat, dorit, invocat. Este „linie albă”, linia orizontului, încontinuu sub ochi, statornic prezent dar aparent inaccesibil, sau – mai corect spus – accesibil doar sensibilității. Către el se năzuiește mereu, este mereu căutat și de aflat, căci „Nu bănuim/Cât cer deasupra/A rămas”. Iar iubirea este pretutindeni, precum în cer, așa și pe pământ: „Scria pe câmpia cu maci/Numele tău/Iubire!”.

Iubirea este cărămida temeinică, dar diafană, a întregului acest construct poetic pe care îl alcătuiește cartea. Iubire însemnând însă nu doar amor, ci și patria, profesorii, cuvântul, cărora, în volum, li se închină imnuri. Patria, pentru care trebuie și dăruire, dar și veghe, întrucât ca „popor tolănit (…) vom da socoteală”. Profesorii: „Într-un prezent,/Ce e deja trecut/ În Voi respiră pururi/Viitorul!’. Cuvântul: „Ești amforă și astru/Ești drumul spre lumină/Ești freamăt/Ești albastru”.

Și totuși, „învăpăiata și plăpândă”, cum o numea marea poetă Magda Isanos, floarea de mac rămâne statornic în memorie, clipă de clipă: „Macii aprinși/Vânează/Pulsul meu? Viu”.

Viguroasă și gracilă, tenace și delicată, vremelnică și mereu reînviind, asemenea lujerului și corolei de mac, volumului de poezie al Evelynei Maria Croitoru i-ar stă la fel de bine pus titlul unei cărți a marelui poet al secolului XX Paul Celan: „Mac și memorie”. Memoria ființei vremelnice are și ea o viață trecătoare, memoria poeziei adevărate are însă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Poezia nu poate dispărea pentru că, așa cum inspirat ne spune poeta, nu știm și nu vom ști nicicând „Cât cer deasupra a rămas”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*