Eu sunt născută într-o țărișoară
În care pentru prima dată am mers și am vorbit.
O fi că am rămas sentimentală,
Dar limbă atât de dulce, eu n-am mai auzit!
O fi că ne-au crescut părinții cu povești,
Cu Zmei, cu Feți-frumoși, cu Zâne…
Și că un Creangă ca la Humulești,
N-am auzit să fie altu’ ‘n astă lume!
El înșira mărgăritare din cuvinte,
Citind poveștile-i era o mare bucurie!
I-am cunoscut din întâmplările trăite
Citindu-i amintirile legate de copilărie!
O fi că am trăit iubirea-n poezie,
În versuri dulci scrise de Eminescu…
Și am simțit durere dar și bucurie,
Citind din poeziile lui Păunescu.
Și câți poeți și scriitori de seamă
Au lăsat scris (ca nu cumva să fie vreo îndoială)
Că oriunde-am trăi, doar patria ni-i mamă,
Iar limba românească ne este o comoară!
Mai sunt atâtea țări! Și limba li-i frumoasă!
Dar nicăieri nu te pătrunde acel fior
Simțit când te întorci de prin străini acasă,
Cu pieptu’ atât de plin de neînțelesul DOR!
Cuvântul unic pe acest pământ.
Iubirea și durerea în el a împletit.
Frumosul DOR, intraductibilul cuvânt,
Rostit numai de noi, numai de noi simțit!
O fi că eu mai cred că noi suntem,
Cu suflet bun, prea plin de milă și iertare!
Tot ceea ce trăim acum îmi pare un blestem
Care pe mulți i-a împins spre ură și trădare!
Sau poate am rămas o visătoare
Și cred că nu-i rușine că suntem români,
Că în mândrie vom purta peste hotare
Armonioasa noastră limbă din străbuni!
Lasă un răspuns