Jertfa ortodoxă de la Mislea

Filele memoriei dedicate eroinelor-cruciate, adevărate amazoane dacice se deschid acum cu Oana Orlea-Marioana Cantacuzino, nepoata prinţului muzicii George Enescu şi fiica prinţului, unul dintre Aşii aerului, Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, născută la 21 Aprilie 1936, într-un cadru de vis, plăcut, de basm, cu adevărat princiar.

În plină exuberanţă adolescentină, la 16 ani, când aproape toţi tinerii/ tinerele au vise de aur, au mireasma îndrăgostiţilor prelinsă pe sufletul lor pur, precum mărgăritarele de rouă căzute dimineaţa pe bobocii de trandafir, şatirându-i, Oana era elevă a Liceului I. L. Caragiale-Bucureşti, în clasa a X-a, în 1952, când Securitatea i-a pus în scenă scenariul unui complot, al unui atentat subversiv împotriva statului roşu-proletar.

Soarta avea să-i rezerve un periplu de 12 închisori, pe care le-a pecetluit cu demnitate, curaj, fermitate, acceptare, bunăvoinţă, eroism, cu grija de a deveni „Zoia Românca!”

Când a ajuns la Mislea, după un stagiu de șase temniţe, a descifrat secretul „secretelor”, o secţie destinată „secretelor” aflate la etajul clădirii. „Secretul Mic” cuprindea două camere cu câte 40-50 de deţinute, fiecare, una cu fetele frumoase verzi…, cealaltă, amestecate.

„Secretul Mare”, revenea de drept deţinutelor religioase condamnate de la zece ani în sus. Oana era bucuroasă că a ajuns aici. „Eram destul de mândră că am ajuns misleancă. Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă.” (Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin. Compania, Bucureşti-2008, p. 66)

S-a integrat cu uşurinţă tuturor „ofertelor” răspândite cu multă risipă de sistemul concentraţionar, stând şi în compania doamnei Maria Antonescu, venită dintr-o puşcărie sovietică, iar mai apoi bucurându-se de Marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

„Am petrecut un Crăciun paşnic la Mislea. Ardea focul în godinul din mijlocul camerei. Plîngeam şi cîntam. Cîntam şi plîngeam. Ne simţeam unite… Într-o bună zi: <<Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!>> M-am trezit dată afară din rai!” (ibid., p. 70). Dacă Oana Orlea vedea „secretele” cu deţinute, Aspazia Oţel Petrescu vedea în camarade „casele cu rândunici”. Fiecare însă cu miasma simţului său spiritual. Aspazia Oţel Petrescu a împletit mistic un Şirag de mărgăritare, cu câte o sclipire preţioasă din amintirea camaradelor de crez, rugă, creaţie, suferinţă, jertfă şi iubire.

Sofia Cristescu Dinescu-Nana purta permanent cu ea un aer parfumat de smirnă în care se ondula melodios graiul sufletului ei: „Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede, vibrant, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, ne gândeam la îngeri.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 102)

Oltea Manoliu Bellu era un chip frumos reflectat dintr-o icoană strălucitoare, ce răspândea în jurui o distincţie rară, enigmatică, cu o prestanţă princiară, trecând între 1948-1964 prin toate ororile comuniste, dar rămânând pururea o floare rară, mistică. „O lăcrămioară mistică! O lăcrămioară mistică în a cărei discreţie sunt îngropate toate cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii. O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuţe ard arome ce vorbesc despre mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică, imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (ibid., p. 108)

Georgeta Iancu Gheorghiu a odrăslit sublim sub aripile sufletului ei care fâlfâiau sub un azur divin dincolo de surâsul privirii celeste. „Ea înţelegea credinţa nu atât ca o desfăşurare teologică a noţiunilor creştine ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenţei în comori ce amplifică abnegaţia şi devotamentul, calităţi ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii.” (ibid., p. 113)

Iolanda Popescu-doctor fără de arginţi era o fiinţa tainică în care pulsa atâta elan de vise şi realizări, de energii creatoare întrupate, nu ca un ce? ci, în esenţialul CINE? DUMNEZEU-PATRIE-NEAM! „Avea ceva ce te atrăgea din primul moment, ochii luminoşi, zâmbetul, o căldură umană ce te fermeca. Ochii aveau reflexe verzi de o limpezime cuceritoare.” (ibid., p. 120)

Teodosia-Zorica Laţcu-Maica, cuvioasa, binecuvântata ucenică mistico-lirică a Părintelui Arsenie Boca, apoi mireasă a Marelui Iubit. Toţi au admirat-o ca poetă genială, dar mai presus de toţi exigentul profesor Dimitrie Popovici, cu toată autoritatea sa didactico-pedagogică: „poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure!”. Maica Teodosia Zorica Laţcu a fost Trubadurul mistic al Iubirii cereşti. „Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar, prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atât de perfect. Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre lucruri şi printre oameni. Poezia Maicii Teodosia ne ducea pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu.”(ibid., p. 128).

Maria Leşanu, tandră, discretă, duioasă, surâs al bunătăţii, o cascadă a revărsării dăruirii de o frumuseţe emblematică, ce suie serafic spre ceruri. „Ai fost bunătate nedezminţită, dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credinţă tăinuit, dar prezent asemenea suavului parfum de floare. Ai fost floarea cea modestă dar, în simplitatea ta, frumuseţea ta era aceea despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui Solomon.” (ibid., p. 131)

Valeria Ţifrea Curpănaru, ascultătoare, înţelegătoare, mângâietoare, şi-a păşit soarta pe cărarea siderală a unui model de viaţă exemplar.  „Sensibilă, inteligentă şi atât de delicat discretă, tu ai ştiut că numai trăirea în comuniune cu Dumnezeu prin mijlocirea iubirii poate duce la fericire, la cer, la nemurire.” (ibid., p. 136)

Rodica Airinei Ionescu, înzestrată cu luciditate, curaj, răbdare, intuiţie şi-a purificat iubirea prin suferinţa crucii de foc, căpătând sublima-divina putere a iertării.

Viorica Pârnac Stănescu, prefigurată în nimb de muceniţă, a înfrumuseţat suişul mistic al eroismului-martiric prin excepţionala splendoare a caracterului ei: mare, dârz şi generos. „Viorica era o prezenţă discretă, foarte tăcută şi foarte plăcută. Totul era frumos la ea, dar era foarte departe de a fi conştientă de frumuseţea ei.” (ibid., p.143)

Natalia Nicolicescu Vasilcovschi, dăruită cu credinţă de cremene, cu răbdarea apei, cu discreţia nădejdii şi iubirea de foc şi-a brodat un frumos şi nobil caracter. „Cele care am cunoscut-o şi am iubit-o îi închinăm un gând luminat,, o lacrimă caldă, o floare parfumată, daruri nobile pentru viaţa ei nobilă, patriarhală.” (ibid., p. 146)

Flora Căcea, a trăit viaţa cu intensitatea unui vulcan, având sufletul-un mare rug aprins în care s-au mistuit deopotrivă suferinţa, dăruirea, jertfa şi iubirea, împlinindu-şi destinul, urmându-şi şi asumându-şi chemarea unui caracter puternic metafizic.

Eugenia Roşca Otparlic, împodobită cu mult talent, foarte generoasă, nobilă, delicată, dezvolta un mare rafinament spiritual, artistic, înfrumuseţând totul în jur, îndeosebi poezia ce emana din ea şi sculptura mirifică în os. „Ne-a luminat zilele de surghiun cu calmul şi generozitatea ei şi cu  un anume umor cuminte ce ne aducea zâmbet pe buze şi o undă de veselie în sufletele copleşite de tristeţe.”(ibid., p.161)

Lenuţa Ilie, a trăit calvarul vieţii cel mai intens în marea tragedie a sorţii, chiar înainte de a se naşte, purificându-se prin suferinţă până dincolo la cealaltă naştere. „Lenuţa era un fel de copil al temniţei, iubită… Firea ei optimistă se manifesta cu voiciune, dar un ochi atent putea să observe că destinul aşezase în profunzimea fiinţei sale o tristeţe tragică, implacabilă, singulară.” (ibid., p. 171)

Liliana Protopopescu, distinsă, deosebit de inteligentă, desprinsă parcă dintr-o tragedie tracă, lăsa o imagine de aristocrată dacică, raţională, erudită. „Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările noastre, indiferent de domeniu. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil, caracteristic omului de vastă cultură, cu mult har în închegarea metaforelor.” (ibid., p. 180)

Fredina Metodie Zamfirescu, în caleidoscopul timpului vieţii şi-a aşezat inexorabil deasupra vremii tăinuita sa cărare a sorţii, cu un sens unic, cu o mare chemare. „Frida avea o voce frumoasă, cu un timbru elegiac, potrivit cu romanţele nostalgice şi doinele tânguitoare pe care le cânta.” (ibid., p. 182)

Alexandrina Teglaru Voinea-orfana absolută şi-a înfiat cu multă şi totală înflăcărare neamul drag, cu subtilitatea unei preotese-vestale, trăindu-şi destinul într-o înfrumuseţare de sacerdot-anahoret, purtat pe urcuşul spiritual-cultural al suferinţei, al bucuriei şi al biruinţei pentru a mărturisi Adevărul în lumina sa dumnezeiască, lăsându-ne imperioasa chemare dacică: „Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi. Să realizaţi asanarea morală a acestui neam. Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-L preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi să faceţi nimic.Trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!” (ibid., p. 190)

Paula Agapie, şlefuită din diamant cu reflexe de topaz şi rubin, împrăştia strălucire printre cei din jur. Părea ţesută dintr-un material de legendă, brodată pe margini cu frumoase metafore care-i fascinau fiinţa angelică, descoperindu-i aura nobilă a caracterului: onestitatea emblematică.

Eugenia Fuică Purcărea, smălţuită prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu o varietate de însuşiri, viu colorate pe anfora sufletului. Avea o graţie de căprioară, pornită într-un iureş pe sub poale de munte. „Era o persoană deosebită, nu pentru că era frumoasă-erau atâtea la fel ca ea printre noi-ci, pentru că avea o graţie, o gingăşie ieşite din comun.” (ibid., p. 206)

Maria Roşca Brahonschi, părea o romanţă de demult într-un trup veşnic care prin virtuozitatea sufletului serafic, rezonau sublim: poezia, ruga, dăruirea, suferinţa, frumuseţea, nobleţea, jertfa şi iubirea. „Am iubit-o şi am preţuit-o, ea, generoasă şi neostoită, ne-a atârnat la gâtul memoriei salba neuitării, urzită din pilduitoare fapte de virtute.” (ibid., p. 215)

Eugenia şi Maria-surorile INDREICA

Maria, poseda un dar ceresc al vocii ei catifelate, serafice, de aur care vibra precum cetele angelice în jurul Împăratului lor. Arpegiile glasului venea dintr-o lume de basm ce răspândea în sufletele sensibile aurore boreale şi dantele de lumini dumnezeeşti. „Maria (Loliţa) este o blondă, dăruită de Domnul cu o dulceaţă aparte şi cu o voce serafică ce sugera cum trebuie că răsună cântările de heruvimi şi serafimi în cer, dar şi pe pământ atunci când înfloreşte iubirea. Loliţa a fost aripa de înger care ne înălţa sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt şi a preamilostivei Maicii Sfinte pe undele de <<Ave Maria!>>cum rar se poate auzi. Nu erau simple note muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, nepreţuite cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină şi spre lumea cea liberă de orice zăvor, sufletele întemniţate.” (ibid., p. 145). Eugenia (Gigi), întrupată din fulgere de heruvimi şi serafimi, împodobită ca un păun regal cu harul şi darul sublim al poeziei, cu un suflet măreţ ca un arc de triumf proiectat cu turnul semeţ pe cerul albastru surâzător de deasupra Daciei noastre. „Este o brunetă fermecătoare pe care Domnul a dăruit-o cu frumuseţe şi cu mulţi talanţi deosebiţi pe care ea cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut. Ea a fost Gyr-ul femeilor întemniţate, versurile sale au încântat şi au alinat sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos.” (ibid., p. 145). Toate dorurile, durerile, doinele, dorinţele, lacrimile ei doldora de rugă erau zămislite din har şi legende fermecătoare, care implorau un farmec ceresc. „Toată creaţia ei este străbătută de un farmec aparte ce vine din acel inefabil greu de descris ce caracterizează făptura ei frumoasă, nobilă, delicată.” (ibid., p. 179)

Toate inimile şi sufletele frumoase ale Cruciatelor ortodoxe alese, din închisori s-au întrupat în Taina crucificării cu blândeţe şi har, cu tăcere şi contemplaţie, cu mireasmă de floare şi alint de smirnă, cu rugă şi jertfă, cu lacrimi fierbinţi căzute pe discul de platină al Lunii, cu discreţia stelelor căzătoare, cu dăruire şi discreţie, cu nelinişti metafizice şi singurătăţi solitare, cu durere şi generozitate, cu smerenie şi suferinţă, cu romantism şi iubire, cu cântec şi splendoare, cu Cruce şi Înviere, urcând la extazul mistic, la frumuseţea interioară pe care au revărsat-o tuturor celor dragi. Despre toate Inimile mari şi sufletele lor frumoase de care n-am amintit, Măicuţa Domnului a vorbit cu drag şi duioşie în faţa tronului ceresc al Fiului ei-Hristos.

Admiraţie tuturor Eroinelor-Martire şi urmaşelor urmaşelor lor dea pururi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*