Marea sărbătoare ce ar fi putut fi…

Mai e un pic și au scăpat de el… De Anul Marelui Centenar… Practic, este ca și isprăvit ca șansă de a consemna lucruri cu adevărat memorabile, necesar monumentale, atât la nivel spiritual dar și ca edificii lăsate urmașilor… Pentru că nici măcar Toamna, fie ea și a Anului Centenarului, nu va număra miracole. Pentru că nu despre miracole era vorba, ci despre implicarea guvernanților. Aceea de a fi făcut ceva pentru Istorie, pentru Respectul înaintașilor, dar și pentru Demnitatea noastră, cea a contemporanilor, în fața timpului. Și chiar dacă suntem pe ultima sută de metri, tot nu va apăsa nimeni pe accelerație… Și nu se va înfăptui nici una dintre minunile pe care, poate, le mai așteaptă unii dintre noi.

Pur și simplu, Anul Centenarului este gata isprăvit… Își trage acum, în rosturile guvernanților, ultimele suflări. Dar, în esență, au scăpat de marile responsabilități pe care trebuiau să le aibă. Vor avea și justificarea pentru a trage „cortina”. Căci, deși unii mai visam la faptul că, până în ultima zi, până în ultima clipă a lui 2018 va fi loc de ceva memorabil, nu va fi așa. Curând, guvernanții vor clama, neoficial desigur, „închiderea” responsabilităților lor pentru Anul Centenarului, axându-se pe necesara pregătire a preluării președinției Consiliului UE de la 1 ianuarie 2019…

Iar noi ne vom reîntoarcerea la repetabila povară a veșnicei noastre nepăsări, neimplicări, indiferențe… Aceea de a ieși dintr-un an monumental, cum ar fi trebuit să fie 2018, nu cu mari consemnări, nu cu împliniri pe care să le lăsăm urmașilor, nu cu mari realizări spirituale care să accentueze unitatea și românismul nostru, ci practic cu același blestem repetitiv: apelarea la speranță. Așa cum am reușit să „finalizăm” în aceste trei decenii trecute toate clipele ce ar fi trebuit să fie astrale: nu prin încrustarea lor în timp, ci prin întoarcerea la invocarea speranței că, poate, „data viitoare” va fi altfel.

Așa va fi și acum… Vom ieși din Anul Marelui Centenar cu același gând al speranței. Că poate la următoarea mare celebrare, la 150 de ani sau la bicentenar, va fi altfel. Și vom fi și noi altfel. Mai responsabili, mai conștienți de rostul nostru… Vom spera că poate atunci nu vor mai fi guvernanți de stârpea cozilor de topor de acum… Că vom avea cu adevărat guvernanți și bărbați în stat care să ducă în lume mândria unor momente unice în existența unui om. În existența și, de ce nu?, poate gloria existenței lui…

Sigur, va fi nevoie cu mult mai mult decât invocarea speranței… Căci, dacă la 150 de ani sau la 200 de ani de consemnare a Marii Uniri vor mai exista lotrii în funcții de conducere, vom vorbi despre Unire doar din perspectiva unei cărți a trecutului istoric. Pentru că de ne vom mai lăsa conduși așa, nu vom mai fi noi cei de acum. Nici Țara de astăzi, nici idealurile, nici perspectivele, nici resursele… Și nu va fi nevoie nici măcar de trecerea unei jumătăți de secol…

Și nu trebuie să acceptăm nici refugierea (nu a neputințelor sau a lipsei de fonduri necesare pentru a acționa a guvernanților de acum, pentru a construi și celebra cu adevărat, ci a indolenței, nepăsării dar mai ales a trădării), în justificarea că, gata, s-a terminat, nu mai este timp de „Anul Centenar” (zis și „20-18”, nu?!), pentru că trebuie să pregătim preluarea Consiliului UE. Așa că actualii paraziți guvernamentali vor veni și vor spune că, de fapt, 2018 nu era atât de important, mai important decât să celebreze o dată, un an, un moment, fie el și astral, fiind prezența lor alături de români în fiecare zi…

Iar tot ce ne-a lipsit nouă în Anul Centenarului vom găsi, pe culorile umorii hungariste, în Anul Trianonului. Când ni se va spune că trebuie să-l celebrăm, nu doar să-l respectăm, din motive de reconciliere. Și nici unul dintre pavianii PSD, dacă vor mai fi la conducere, nu va avea curajul să „gafeze”, vorbind despre „anul 20-20”, pentru că vor fi sancționați de consiliul discriminării…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*