Cetatea lui Mircea cel Bătrân de la Giurgiu va primi o amenajarea peisagistică modernă a incintei

Cu toții am trecut în călătoriile noastre de după 1989 prin vama de la Giurgiu. Grăbiți să punem piciorul pe celălalt mal al fluviului Dunărea nu ne-am mai interesat de orașul pe care îl străbatem în grabă. Aici, cele mai vechi mărturii ale unei așezări omenești din arealul Giurgiului, datează din Mezolitic (mileniile 10 -7 î.Hr). După cum atestă cercetările arheologice, zona Giurgiului a fost dens populată și în perioada geto-dacică (secolul I î.Hr). Istoricii așează ipotetic în apropiere chiar capitala marelui rege Burebista, undeva la Popești, pe râul Argeș. Chiar după retragerea romană din anii 271-275, împăratul roman Iustinian (483-565) a construit aici orașul Theodorapolis. A existat ipoteza că orașul Giurigiu ar fi fost fondat de genovezi și numit după sfântul protector al Genovei (San Giorgio). Această credință apărută în secolul al XIX-lea, deși larg difuzată, a fost respinsă ulterior de specialiști și ea nu mai constituie astăzi o ipoteză de lucru valabilă. Creşterea puterii otomane în Balcani şi căderea puterilor balcanice determină apariţia pe malurile Dunării a mai multor puncte întărite.

Acestea au fost realizate în deceniul cuprins intre 1380-1390, care corespunde cuceririlor otomane din Peninsula Balcanică. În „Itinerariul de la Bruges”, redactat cel mai probabil în perioada menţionată mai sus, este menţionată în zonă localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că la momentul redactării acestui itinerar (care descrie drumul de la Bruges la Constantinopol în secolul XIV) cetatea sau cel puţin o localitate întărită exista deja. De asemenea, în „Codex Latinus Parisinus”, redactat în perioada 1395-1396 de către Paulus Sanctinus Ducensis, tehnicianul militar al regelui Sigismund de Luxemburg, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia „Zorio”, cu menţiunea „luogo deserto” (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. „Codex Latinus Parisinus” face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială. Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situație politică de după 1388-1389 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), dată care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.

Pe de altă parte, prima atestare documentară, într-un act intern, a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw II Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „…scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu”, specificându-se şi funcţia sa citadină. Cel mai probabil cetatea a fost refăcută de Mircea cel Bătrân, astfel ca la data meţionată aceasta să fie funcţională. Mai mult chiar, în 1411 este reînoit tratatul tot din acestă cetate. Astfel, am putea spune că înainte de 1394, sau între aceasta ultimă dată şi 1396, nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea țaratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retragerea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ. Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea, după ce în prima jumătate a secolului al XV-lea, cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci. În anul 1420 fortificaţia nu a rezistat atacurilor otomane, fiind cucerită de trupele sultanului Mehmed I. Câţiva ani mai târziu, în 1427, Dan al II-lea şi Pippo Spano, comite de Timişoara şi ban de Severin, l-au alungat pe succesorul Porţii şi au luat în stăpânire cetatea Giurgiului. La iniţiativa lor şi mai apoi din îndemnul lui Sigismund de Luxemburg, au avut loc lucrări ample de restaurare a cetăţii. În 1431 trupele turceşti au cucerit din nou cetatea Giurgiului, iar în 1449, după alte bătălii însemnate, fortificaţia a devenit sediul beglerbegului Rumeliei.

În cruciada din anii 1461-1462, cetatea şi târgul Giurgiului au fost incendiate la îndemnul lui Vlad Ţepeş şi recucerite de trupele lui Mehmed al II-lea, când la domnia ţării a fost plasat Radu cel Frumos. Zona Giurgiului şi cetatea aferentă constituiau puncte cheie în Imperiul Otoman, motiv pentru care au făcut în permanenţă subiectul unor războaie atroce. Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de „kaza”. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în treburile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul asupra acestei fortificații. La data de 15 noiembrie 1594 Mihai Viteazu a încendiat târgul Giurgiului, dar nu a reuşit să ocupe și cetatea. Rezistenţa turcă a fost înfrântă abia în timpul asediului iniţiat un an mai târziu de Sigismund Bathory şi de Silvio Piccolomini, trimisul ducelui de Toscana. Voievodul a reuşit astfel pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după această marea victorie de la Giurgiu, din anul 1595. În 1597, însă, turcii au ocupat iarăşi cetatea. Conform istoricilor vremii (cronicarul ardelean Iacobinus), cetatea nu avea aspectul unei fortăreţe de tip bastionar, ocupanţii urmărind de fapt lărgirea cetăţii vechi şi ocuparea întregii suprafeţe a ostrovului. Giurgiul a fost refortificat în timpul lui Mehmet-paşa în anul 1599, cetatea având aspectul unei fortăreţe ce putea adăposti o garnizoană de 10.000 de oameni (conform unui document ce datează din 26. XI. 1600). Istoricii cred, însă, că fortificaţia din timpul lui Mehmet-paşa ar fi fost construită din lemn şi din pământ. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, în 1659, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la o nouă refacere a edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii.

În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată. Tot atunci puterea protectoare, Imperiul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani. Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii. În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 – 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului. După ce s-au început săpăturile, în anii ’80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea. Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată” în „stil” românesc.

În acestă vară (2018) se pare că apare o nouă șansă pentru Cetatea lui Mircea cel Bătrân de la Giurgiu. A fost semnat contractul de finanțare pentru „Valorificarea Cetății Giurgiu și integrarea sa într-un circuit turistic”, obiectiv de investiții ce face parte dintr-un proiect transfrontalier depus și câștigat de Ruse (lider de proiect) și Giurgiu (partener) în cadrul „Programului Interreg V-A România Bulgaria 2014-2020”. Reprezentanții celor două municipalități partenere – viceprimarul Ionuț Cioacă și primarul orașului Ruse, Plamen Stoilov – s-au deplasat pe 30 iulie, la sediul autoritatății finanțatoare (Biroului Regional de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria Călărași) pentru a semna contractul în valoare totală de 1.426.760 euro. Din această sumă, municipiului Ruse îi revine 928.182 euro pentru reconstrucția Pantheonului Eroilor, iar municipiului Giurgiu, 498.578 euro pentru Cetate. Proiectul transfrontalier cu titlul „Reconstruirea și punerea în valoare a siturilor culturale reprezentative din Euroregiunea Ruse-Giurgiu” are ca obiectiv general creșterea atractivității turistice a Euroregiunii Ruse-Giurgiu prin îmbunătățirea utilizării durabile a patrimoniului cultural.

În cazul municipiului Giurgiu, acesta va fi realizat prin amenajarea peisagistică a incintei Cetății Giurgiu, mai exact, amenajarea de alei pietonale, amplasarea de gradene sub forma unui mini-amfiteatru, amplasarea unei mini-scene, realizarea iluminatului specific monumentelor istorice, amplasarea de panouri din sticlă securizată/plexiglas cu imagini ale cetății în diferite etape sau perioade istorice, plantarea unui covor vegetal pitic, amenajarea accesului în incinta cetății etc. Nu se va interveni deloc asupra monumentului istoric, toată investiția având drept scop punerea în valoare a monumentului. Proiectul mai cuprinde elaborarea unui plan de management comun pentru conservarea, dezvoltarea și utilizarea patrimoniului cultural comun, elaborarea unei strategii comune de marketing care să includă brandingul în comun și promovarea în comun a produselor turistice integrate transfrontaliere, elaborarea unui catalog și a unui site web care prezintă patrimoniul cultural iconic în regiunea Ruse-Giurgiu, dezvoltarea unor trasee turistice integrate.

Astăzi, așa nerestaurate, ruinele Cetății lui Mircea cel Bătrân de la Giurgiu mai pot fi încă admirate şi fotografiate de turişti. Posibil ca o cosmetizare și modernizare a căilor de acces, cât și o informare corectă a vizitatorilor să crească afluxul de turiști, dar și interesul pentru acestă importantă fortificație medievală a Țării Românești. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*