Tatăl meu îmi povestea o întâmplare veche, plină de tâlc. Avea 17-18 ani. Era cel mai mare între frați. Bunicul era bolnav, la pat. Era prin noiembrie. Plouase mult și drumurile erau un calvar pentru cine s-ar fi încumetat să le parcurgă cu carul sau căruța. Totuși, venea iarna și trebuia de la moară. Aveau rând la Moara lui Lagu în Colibași. O dată pe lună, o jumătate de zi le era rezervată lor. Pentru aceasta plăteau anual o anumită sumă morarului, plus uiumul ce-l dădeau de fiecare dată când măcinau,în funcție de cantitatea măcinată. Dacă nu s-ar fi dus în ziua rânduită, moara staționa, iar familia în cauză avea rând abia luna următoare.
Tata a trebuit să meargă la moară singur. A încărcat carul cu saci de grâu și porumb și a plecat. La ducere a mers bine, fiindcă cea mai mare parte a drumului a coborât. A ajuns la moară cu noaptea în cap. Era moară pe apă, mergea destul de încet. Până a măcinat el tot, s-a întunecat. Era zi de sfârșit de noiembrie. A dat uiumul morarului, a pus sacii în car și a plecat. A ajuns cu bine la Malovăț. Altădată, erau mai mulți din Bârda. Fie scoteau carele pe rând, punând câte patru boi la car, fie se ducea unul acasă și anunța și veneau din Bârda cu boi de rezervă.
De data aceasta era noaptea și nu avea nici o posibilitate să anunțe pe cei de acasă ca să vină cu vreo pereche de boi înaintea lui. Fie ce-o fi, cu Dumnezeu înainte! A dat bici boilor și a luat-o pe Coasta Glavanilor. Boii erau grași, puternici. Atât bunicului, cât și tatălui meu le-a plăcut întotdeauna să aibă vite bune, să nu se facă de râs. Ți-era mai mare dragul când, iarna, se duceau cu vitele la apă, la fântână. Aveau de mers mult prin sat. Boilor le puneau căpestre împodobite cu ciucuri roșii. Mergeau boii boncănind și jucându-se în coarne, pe când vitele altora din sat se împleticeau de slabe. Vara, fie zi de lucru, fie de sărbătoare, tata trebuia să aducă măcar o spinare bună de verdeață, ca să le-o dea boilor, să mănânce noaptea.
Cu chiu cu vai, au urcat Coasta Glavanilor. Intrau roțile în noroi până la osie. Boii duceau carul mai mult târâș prin noroi. Nu se pomenise de pietruirea drumurilor sau șoselelor în părțile noastre. Când a ajuns pe la Crovul lui Omir, tăticu nu și-a dat seama și a apropiat prea mult carul de șanț. Roțile de pe dreapta s-au afundat de tot în smolița din șanț, iar carul a rămas suspendat. Boii s-au oprit. A încercat să – i mai urnească din loc, dar degeaba. I-a luat cu vorba bună, i-a mângâiat, i-a certat, i-a bătut, dar nu mai puteau. Grea încercare. Nu putea să lase carul acolo și să plece el în sat. Îi puteau lua făina din car. Nu avea pe cine să trimită înainte ca să anunțe să-i vină ajutor. Singura soluție era să aștepte până dimineața și atunci poate găsea o ieșire. Atât tăticu cât și boii erau transpirați. Vântul bătea rece dinspre răsărit, anunțând apropierea zăpezii. Până dimineața s-ar fi îmbolnăvit și el și boii! S-a închinat și a început să spună Tatăl nostru. Era singura rugăciune, pe care o învățase încă înainte de a se duce la școală.
Poate a trecut o oră, poate două. Frigul i se cuibărise în oase. Tremura. Drumul era pustiu. Nici țipenie de om. Deodată s-au auzit niște pași. Cineva cobora spre Malovăț. Era întuneric, cerul fiind acoperit. Tăticu avea felinar la car, dar lumina era foarte slabă și nu se zărea la câțiva metri. Zgomotul pașilor s-a întărit și peste câteva minute a apărut un om din beznă. Era un om înalt, mătăhălos, pe care tăticu nu-l mai văzuse niciodată. „- Bună seara, mă nepoate! a zis necunoscutul. Ce se-ntâmplă?” Tăticu i-a răspuns la salut și i-a explicat în câteva cuvinte care-i necazul. Omul a examinat atent poziția carului. A intrat în șanț, și-a proptit spinarea de loitra carului, iar picioarele în marginea șanțului. „- Mă, nepoate! Ia boii de lanț și trage-i spre drum. Când eu dau semnal, îi lovești cât poți tu și-i îndemni să plece!” „- Așa am să fac!” Omul a început să se opintească. Se auzea icnind. Deodată, carul s-a ridicat și roțile au ieșit din șanț, atârnând. Atunci s-a auzit un glas ca de tunet: ,,Hăăis!” Tăticu a lovit boii cu codirișca biciului și a tras spre drum de lanț. Boii a izbit cum știau ei mai bine, parcă au înțeles și ei care-i situația. Carul a ieșit din șanț. Necunoscutul s-a ridicat, s-a scuturat de noroi și a dat să plece. „- Ține carul pe mijlocul drumului până ajungi acasă!” „- Dar cine ești dumneata?” nu s-a putut abține tăticu. „- Îi spui lui tată-tău, că te ajută un prieten al lui!” „- Dar cum te cheamă?” „- E destul atât! Bună seara!” Și omul și-a continuat drumul.
Trecuseră zeci de ani de la acea întâmplare. Bunicul a murit de 83 de ani, tata de 80, dar tot nu au aflat cine fusese acel prieten necunoscut din acea noapte de noiembrie.
Lasă un răspuns