Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc

Temuta închisoare se află în centru oraşului care îndură de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de Habsburgi. Până în anul 1955 închisoarea a servit de adăpost deţinutelor de drept comun, apoi celor politice. În vara anului 1956, toate deţinutele persecutate religios şi cele politice au fost aduse la Miercurea Ciuc, unde au avut parte de un regim crunt de sever şi ermetic izolat faţă de lumea oropsită de afară.

După transportul infernal al dubei aproape fără aer, într-o beznă compactă, neprevăzută cu geamuri ori bănci erai azvârlit într-o curte mare, parcă erai eşuat pe un ţărm, unde în loc de pustiu întâlneai doar ura administraţiei spoliatoare.

O clădire mare în formă de „U,” alcătuită dintr-un parter şi un etaj, mărginită de o curte pătrată, pardosită cu pietroaie era prima înfăţişare ce se remarca ochilor resemnaţi. Zidurile destul de groase, arăta arhitectura habsburgică a închisorilor din Ardeal, după chipul călăului asupritor al Neamului, Maria Tereza. Celula boltită se sprijină pe ziduri destul de groase, semănând cu o peşteră în care sunt adăpostite vaietele, chinul, îndurarea şi suferinţa celor mulţi, de multă vreme asupriţi, care i-au trecut pragul spre durere, spre sfâşiere. Zăvoarele uşii masive avertizau din start zornăitul de ghilotină al surghiunului care te aşteaptă, făcându-ţi viaţa calvar.

Surghiunul concentraţionist ateu avea ca şi regiunea în sine două anotimpuri: unul foarte rece, când li se oferea totul: celulă, înfometare, frig, boli, percheziţii, jaluzele de lemn, stricteţe maximă, pedeapsă, cătuşe, epuizare fizică, teroare psihică, izolator şi altul încremenit peste care trona înveşmântat în ger, nimicul ca: nimic! nimic! nimic!

Nimic nu le era permis: nici pachet, nici vorbitor, nici ziare, nici cărţi, nici scrisori, nici scris, nici vorbit, nici gânduri, nici şoapte… Nimic despre ce se întâmplă afară…

„În unsprezece ani de zile, nu am ştiut de ai mei; în unsprezece ani de zile, nu am văzut un fruct, un măr, o ceapă; în unsprezece ani, nu am văzut o salată verde, nimic, nimic… Mai rău decât atât, la Miercurea Ciuc erau nişte ziduri groase şi cum iesea un firicel de iarbă printre pietroaiele din curte, puneau sare ca să nu crească, să nu vedem nimic verde. Nu zăream decât un colţişor de cer deasupra noastră.” (Aristina Pop-Săileanu, „Să Trăiască Partizanii Până Vin Americanii” Fundaţia Academia Civică-2008, p. 95). Totuşi, în acest mic infern al celulei-peşteră, trebuia să-ţi organizezi drama vieţii tale ce se desfăşura în analele regimului totalitar comunist.

Deţinutele politic-religios au fost dispersate în celulele de sus, de la etaj. Comunicarea între celule se făcea prin morse cu aţă însăilată pe batiste sau cârpe care se scoteau şi se înşirau odată cu rufele duse la uscat. Frigul, foamea, frisoanele ţeseau o pânză de somnolenţă permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată ca un sloi de gheaţă.

În timpul unui an de zile la Miercurea Ciuc, trei luni de zile sunt brodate pe răcoare, iar restul, celelalte nouă sunt încremenite de ger, peste pragul cărora de-abia puteau păşi amintirile printre zeghiile roase, din lumea de dinaintea închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

În lumea de afară, bătea cu toiagul în poartă sfânta Naştere a Domnului-Crăciunul, sărbătoare care aduna la sânul ei Familia creştină, poporul creştin. Amintirile fragilelor deţinute cu mireasmă de zambilă au zbughit-o spre trecut, dar o mare parte s-au cuibărit tot în cotloanele celulelor altor temniţe care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau şi ele nemiloase din puţina căldură a trupurilor lor firave. Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea de April, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile să pornească sfioase, refăcând retrospectiv drumul Betleemului, drumul bătătorit peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în sfânta noapte Albă.

Imaginaţia Fecioarelor, a Femeilor încarcerate, în seara de Moş Ajun se împletea cu magistralele colinde din vremea Satului în care s-a cuibărit multă vreme veşnicia ţăranului liber, creştin, mândru de datinile strămoşeşti, le-a răsfrânt imaginea, ca un arc peste timp peste Peştera care a primit bucuroasă pe cea mai Frumoasă şi mai Imaculată Fecioară a pământului, izgonită de vacarmul unei cetăţi cu oameni îmbuibaţi, neospitalieri, amestecaţi în realitatea sufletului lor mizerabil, care nici chiar în clipa divină a unei Mame în prag de naştere, n-au găsit o fărâmă de sentiment, dar cărora animalele le-a dat o lecţie de omenie, răsuflând cu căldura lor de suflet curat peste Aura Sfântului Prunc, recunoscându-L ca Împărat al Cosmosului.

Ce lecţie de Nobleţe! Ce lecţie de Înţelepciune! Ce lecţie de Mărinimie! Cerul şi-a făcut reverenţă, iar Pământul s-a închinat tresăltând de bucurie. Naşterea Sfântului Prunc însemnând o altă Creaţie Hristică, o renaştere a omenirii spre o viaţă a Binelui, a Adevărului, a Credinţei, a Frumosului, a Libertăţii, a salvării Conştiinţei religioase umane.  Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice.

„Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

Sfânta Fecioara Maria şi dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin picurat din sufletele tinere îmbujorate de iubirea cerească. Binecuvântarea Domnului a tors din Caierul Colidului sufletelor lor, fulgi angelici de nea, cernindu-i peste steaua roşie a sistemului, peste temniţa încremenită a totalitarismului, peste peştera blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. Suflul despotic al Cabalinei bântuia ca o fantomă, întreţinând armăsarii marxişti ce loveau turbaţi cu copitele în edificiul sfânt al Tradiţiei, în temelia Bisericii. Acea peşteră imensă clădită de monstruoasa fiinţă monarhică, care şi-a arondat samavolnic o Provincie creştină, o Ţară valahă ortodoxă a primit arhitectura sufletului ei de gheaţă unde încremenea totul, întronizând surghiunul, întronizând ura, întronizând groaza, întronizând tortura, întronizând crima, întronizând T.B.C.-ul… Deasupra tuturor relelor acelui spaţiu concentraţionar, ghimpat se ridica fiorul mistic strălucitor al Tinerelor inimoase, rugătoare, luptătoare care transfigura totul, care imprimau demnitatea şi jertfa sub cosmogonia muceniciei, sub aureola martiriului.

În fiecare noapte albă a sufletelor lor serafice, Iisus intra nu numai ca în Celula lui Radu Gyr, ci şi în celulele în care erau prigonite toate conştiinţele moral-creştine. Mântuitorul intra înveşmântat în iubirea Sa, deodată cu Luna care se posterna voioasă în faţa acelor sclipiri pline de crezul lor, pline de har, pline de suferinţă, pline de nădejde, pline de jertfă, pline de dragostea întru Dumnezeu şi întru Neam. Suferinţa lor se preface astfel prin suişul mistic într-o dulceaţă curată, rafinată, misterioasă, profundă, binefăcătoare, salvatoare. Dacă chemarea lor a fost Suferinţa, alegerea pe care au venerat-o a fost Iubirea! Peste primăvara lor verde, înflorită încă, a căzut roua unui cântecel de primăvară.

„Ne cheamă primăvara ca un cântec/ Şi se vor rupe vrăjile/ Care ţin legate florile./ Să scriem un poem cu păsări/ Şi, la marginea zilei,/ Va străjui soarele…/ Să chemăm primăvara cu un vers/ Şi se vor desface izvoarele/ Şi vor visa păduri şi ierburi/ Şi fugă de cerbi…/ Ca nişte inele de umbră./ Să chemăm primăvara cu o dragoste/ Şi-n ora de taină/ Se va deschide inima noastră/ Captivă într-o floare…” (Eugenia Indreica Damian-„Cântec”)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*