Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unităţii de neam și de credinţă, întărită prin jertfă și biruinţă. În urmă cu un secol s-a înfăptuit România Mare, cu preţul unor mari sacrificii, prin unirea Basarabiei cu Regatul României, hotărâtă de Sfatul Ţării de la Chișinău la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Naţională din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, convocată la Alba Iulia.
Statul întemeiat în anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internaţională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles (1919-1920).
Deși nedreptăţile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul ţării (nordul Bucovinei şi Basarabia, în 26 iunie 1940; Ardealul de Nord, în 30 august 1940 – Dictatul de la Viena; Cadrilaterul – Dobrogea de Sud, în 7 septembrie 1940), totușifraţii nu pot fi separaţi de graniţe, iar sentimentele de dragoste și frăţietate nu pot fi înăbușite.
Îi comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeţ, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pebucovinenii Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu.
Totodată, evidenţiem contribuţia multor clerici români la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României.
Biserica Ortodoxă Română a susţinut mai întâi Unirea Principatelor Române (1859), realizarea Independenței de Stat a României (1877-1878) şi a Marii Uniri din anul 1918, iar apoi a militat pentru recunoașterea drepturilor şi demnităţii ei pe plan extern, şi anume: dobândirea Autocefaliei,în anul 1885, şi ridicarea la rang de Patriarhie, în anul 1925.
Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostașilor noștri și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este construirea Catedralei Naţionale.
După încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu 14.
Apoi, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a susţinut și a promovat importanţa construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Încă din anul 1920, la o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod, denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului a fost adoptată cu entuziasm. Ea face referire la izbăvirea sau eliberarea poporului român de orice dominaţie străină și la realizarea unităţii într-un singur Stat national 15.
Așadar, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri și a contribuţiei istorice majore a acestora la realizarea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoștinţă, dar și prilej pentru generaţia actuală de a cunoaște mai bine virtuţile lor, de a le preţui și a le pune în valoare, fiind chipuri de lumină și întărire spirituală pentru viaţa și lucrarea Bisericii în contextul actual.
Lasă un răspuns