O legendă vie a teatrului american

Când eram student la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, una din lecțiile importante predate de profesorii mei se referea la faimosul Actors Studio din Manhattan, New York, considerat, alături de „spațial gol” al lui Peter Brook, cea mai importantă școală de actori din lume. Studioul a fost înființat în 1947 de marii regizori Elia Kazan și Lee Strasberg și i-a avut studenți și membri pe la fel de faimoșîi actori Marlon Brando, Marylin Monroe, Al Pacino, Robert de Niro, Ellen Barkin, Julia Roberts, Kevin Spacey, Harvey Keitel și mulți alții, dar și pe dramaturgii Tennessee Williams și Edward Albee, care și-au probat piesele acolo. Calitatea lui majoră a constat în metoda de a juca, dezvoltând inovațiile lui Stanislavski, fapt care a dus la performanța interpretărilor din filmele lui Elia Kazan, precum La est de Eden și Splendoare în iarbă, sau la cele realizate de Marlon Brando, Robert de Niro și Al Pacino în Nașul lui Coppola.

Criticul de treatru George Banu, care mi-a fost și el profesor, cunoaștea bine aceste fapte. Dar mare mi-a fost mirarea când, acum câțiva ani, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, într-o dispută cu Andrei Șerban, susținea că în America nu există teatru, că tot ce fac americanii nu este teatru! Poate nu există un teatru. Dar de când mă aflu în America, am constatat că numai la New York sunt zeci de teatre „Of Broadway”, în care se montează tot repertoriul clasic european. Și unde a montat Andrei Șerban Trilogia antică? Nu la un mic teatru Of Of Broadway, numit „La Mama”, o pepinieră a experimentelor? Nu mai vorbesc de muzicalul propriu-zis, stil Broadway, care este tot o formă de teatru inimitabilă. Am văzut în America toate formele de teatru posibile, de la montările în aer liber ale Festivalului Shakespeare la Wicked Clone, care este o surpriză și pentru americani, o formă de teatru cinematografic încă necunoscut în lume. Evident, cu o amprentă profund românească. Așa cum fac mulți actori de pe mapamond care își aduc aportul la gigantica mașinărie a show-ului american.

Iar acum am să vă prezint o altă realitate a teatrului american. Ce înseamnă tradiția. Este greu de crezut că teatrul american are o istorie. Are, fiindcă are oameni care fac istorie. Și am să vă fac legătura dintre Actors Studio și The American Theatre of Actors (ATA). Când intri în clădirea acestui teatru al actorilor, aflat în Districul Broadway, pe 54 St., te întâmpină în holul principal imagini, fotografii ale personalităților de seamă ale faimosului Actors Studio. Cum așa? De ce aici? Fiindcă ATA este continuatorul Studioului lui Kazan, iar proprietarul și fondatorul lui se află aici și se numește James Jennings. El duce mai departe o mare tradiție. Mr. Jennings a fost membru al Actors Studio, l-a cunoscut pe Elia Kazan, a lucrat cu el, și cu Lee Strasberg, și cu Harold Clurman, un alt mare om de teatru, co-fondatorul lui Groupe Theatre în 1931.

Și totul pentru mine s-a petrecut așa: La intrare, la capătul unui lung hol, stătea la o măsuță un bătrânel, cu barba albă zburlită, cu o caschetă pe cap, îmbrăcat foarte lejer, și cu o figură jovială cuceritoare. Credeam că e un portar sau vânzătorul de bilete, dar nu, era chiar James Jennings, care este sufletul acestui teatru, care s-a identificat cu el. Viața lui înseamnă ATA. A înființat acest Teatru American al Actorilor în urmă cu 42 de ani, timp în care a realizat 965 de spectacole, lansând tot atâtea piese originale, în care au jucat peste zece mii de actori! Dintre aceste spectacole, 950 au fost montate de Jennings. Marele lui canon s-a numit Shakespeare. De-a lungul timpului, a montat toate cele 37 de piese ale lui Shakespeare. A lansat ca autori de piese pe John Quinn, Dan Lauria, Celeste Holme, Harvey Keitel și mulți alții. Unde mai găsești în Europa un asemenea caz?

Într-o cameră cu totul specială, magică, aș spune, Mr. James Jennings mi-a arătat ce nu se poate vedea decât numai la arhivarii evrei, toată istoria acestui teatru în imagini și documete, afișe, fotografii, scrisori, dosare ale actorilor, teancuri de cărți de vizită, zeci de fișiere cu activitatea teatrului, zeci de registre, ceva incredibil, ca un fel de tunel al timpului, o adevărată comoară, comoară bine conservată, dar încă nescrisă. Am simțit automat nevoia să filmez așa ceva, poate interesează pe cineva din România un asemenea docmentar. Va veni oare și timpul când toate aceste docmente vor deveni cărți sau albume? Sigur că da, fiindcă Mr. Jennings are o fiică, Jessica se numește, care îi continuă munca, este regizoare. Ea a montat piesă Livada de vișini, adaptată la realitatea americană, din care am văzut un fragment la sala mare, exact fragmentul când Charlota Ivanovna, guvernanta casei, face scamatorii. Și cine o joacă pe Ivanovna? Jane Jennings, soția lui James Jennings. Deci iată un teatru de familie, care are în jurul său marea familie a actorilor americani, pe care îi găzduiește în cele trei scene ale teatrului, sala mică, sala mijlocie și sala mare.

Mi-a prezentat și sala mijlocie, foarte dotată pentru a demara proiectul Wicked Clone, pentru care Mr. Jennings este pregătit. Știe că este un musical cinematografic, cu totul special, o sinteză de arte, dar ATA este bucuros să-l găzduiască, fiindcă este o pepinieră, este deschis către toate experimentele. Suntem siguri că Indiggo Twins va face aici o performanță, dat fiind că Mihaela și Gabriela sunt absolvente ale Universității de Entuziasm, pe care eu am înființat-o la venirea în America și acum văd că și ATA are același profil, fiindcă James Jennings este un entuziast incurabil.

*

La sala mică am văzut alt spectacol, The Angry Snowbird, după o piesă scrisă de însuși James Jennings și regizată de el. Iată omul de teatru ideal, fondator de teatru, dramaturg și regizor, cu familia pe potriva dăruită teatrului. Ceva mi-a amintit de Iorgu Caragiale, de familia pionierilor teatrului românesc. James Jennings este de o modestie copleșitoare, așa cum sunt toți marii artiști americani pe care i-am cunoscut. El este factotum. Deși nu are un teatru ambulant, fiindcă ATA ocupă o clădire fixă, impunătoare, totuși atmosfera din interiorul acestui așezământ teatral, ca și suplețea spațiilor de joc, îmi sugerează un teatru intinerant. Și chair așa și este, fiindcă treci de la o sală unde se joacă Shakespeare la una unde vezi personaje cehoviene și de aici la Wicked Clone sau o piesă de James Jennings.

Și este suficient să vă descriu piesa văzută la sala mică, jucată cu mare aplomb de cei trei actori ai spectacolului.

Este drama lui Jake (Dan Lane Williams), un fost mare constructor, care, după ce a ieșit la pensie, nu se poate adapta la viața de așteptare a morții. A dorit să călătorească, să fie fotograf, dar lucrând pe terasă, a alunecat și a căzut rău. Acum picioarele îl dor de atâta nemișcare (se deplasează cu un suport metalic), mintea l-a lăsat, când vrea să scrie o scrisoare, nu-și mai aduce aminte de unele cuvinte. Și cea mai mare revoltă, o adevărat furie („angry”), o are față de Dumnezeu, cu care mereu se ceartă, nu înțelege de ce a fost creat, de ce lumea este atât de strâmbă, de ce e lăsat la voia sorții, în batjocură. E mereu furios, ca o pasăre de zăpadă („snowbird”). Îi vine să moară, mai ales când soția sa, Gwenda (Patricia Hart), și fiica lor, Madison (Maya Avisar), îl anunță că i-au găsit un azil bun unde să-și petreacă restul vieții. Ele se zbat, de parcă vor să scape cât mai repede de el. Dar Jake e și mai revoltat, fiindcă mașina cu care visa să evadeze este defectă. Și soarta lui se înrăutățește. Ajunge să nu mai poată merge, umblă pe un cărucior cu roți, nici nu mai poate vorbi, devine o semilegumă. Ne așteptăm că el să-și pună capăt zilelor, dar James Jennings ne surprinde cu o soluție optimistă, Gwenda și Madison îi comunica faptul că vor primi, la schimb cu cea veche, o mașină de călătorie nouă, ceea ce înseamnă că vor rămâne împreună, că pe vremea când erau cu adevărat o familie și nu puteau trăi unul fără altul.

Este o dramă mai mult interioară, bine trăită de actorul Dan Lane Williams, care de la ieșirile nervoase de la început, de la revolta socială și anti-biblică, ajunge la o interiorizare mută. La fel, finalul, este antologic. Este un monolog al Patriciei Hart, care stă în față lui nemișcată, are doar o mișcare facială, ea îi explică lui Jake în lacrimi revenirea la sentimente mai bune, la o formă de conviețuire umană.

Evident, este un spectacol realist, inspirat din fapte de viață, fiindcă Jake este un caz universal în America și în lume. Spectacolul are un decor minimal, câteva piese de mobilier în intriorul casei, care se află undeva lângă Columbus, Ohio, așa cum se precizează în foaia-program. Câtă deosebire față de tot ceea ce se află pe Broadway, față de musicalul american, care este cartea de vizită absolută a teatrului american. Dar iată că James Jennings ne contrazice, ne dovedește că în America există nu numai show musical, nu numai divertisment mai mult sau mai puțin sofisticat, ci și teatru, teatru adevărat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*