Mănăstirea Sitaru-Balamuci sau „Mănăstirea din apă”

În trecutul nu tocmai îndepărtat, întinderea Codrilor Vlăsiei a constituit o străveche vatră sihăstrească având multe asezări monahale (schituri şi chili izolate) situate pe insule, în mijlocul râurilor şi lacurilor din această regiune. Acum, ca o dovadă a acelor timpuri, pe aceste meleaguri se ridică un lăcaș minunat, o mănăstire cu o istorie mai special. Este vorba despre mănăstirea ortodoxă cu hramul „Sfântul Nicolae”, cea care este situată în partea de nord-est a judeţului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru din comuna Grădiştea, fapt pentru care este cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea Sitaru”. Mănăstirea este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, fiind una din cele mai izbutite realizări arhitecturale muntenești din sec. al XVIII-lea. Movila pe care a fost construită această mănăstire fusese, iniţial, o insulă în mijlocul apelor Ialomiţei. Şi în prezent, în anii ploioşi, când apele Ialomiţei cresc, zona din jurul Mănăstirii se umple de apă, iar movila redevine o insulă. Documentele atestă faptul că, încă din secolul al XIV-lea, această regiune constituia proprietatea familiei Greceanu care a construit pe această moşie un frumos palat boieresc (astăzi ruinat), precum şi biserica familiei din satul Greci. La începutul secolului al XVII-lea, moşia Greci devenise proprietate a Mănăstirii Snagov, fiind donată acesteia de un strămoș al lui Papa Greceanu. În anul 1625, Jupân Papa Greceanu, în calitate de urmaş al celor care făcuseră donaţia, a răscumpărat o treime din această moşie.

Pe insuliţa din mijlocul Ialomiţei, înainte de zidirea actualei Mânăstiri „Sfântul Nicolae – Sitaru”, a existat un mic schit a cărui vechime nu se cunoaşte. Deţinem informaţia că, din secolul al XVI-lea, în acest loc se afla „o bisericuţă de lemn cu hramul „Sfeti Nicolae” abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi”. Ea a rezistat până în secolul al XIX-lea. D. Greceanu afirma că în anul 1861 mai erau vizibile doar ruinele temeliei. Astăzi au dispărut şi acestea. Întemeietor Mănăstirii „Sfântul Nicolae”, Jupân Papa Greceanu este străbunicul lui Constantin Brâncoveanu (prin fiica sa, Păuna, bunica domnitorului). Născut în anul 1578, din părinţii Jupân Fierea Vel Logofăt (cumnat cu  cel mai mare dintre vestiţii „fraţi Buzeşti”) şi Jupâniţa Stanca Boldescu, Papa Greceanu s-a căsătorit în anul 1597 cu jupâniţa Elina (fiica lui Jupân Udrea). La această dată, ctitorul Mănăstirii era Registrator în divanul lui Mihai Viteazul, având titlul de Vel Logofăt (seful cancelariei domneşti). În anii 1604, 1605, 1606, 1609, sub Radu Şerban Voievod, a negociat încheierea unui tratat de pace cu saşii din Ardeal. În anul 1610, acelaşi domn îl trimite în solie, în Polonia. În anul 1613 semna un document cu titulul „Papa Vistierul”. În anul 1617, sub Alexandru Iliaş, când a făcut o danie la Episcopia Buzău şi a fost martor la mai multe zapise, îl găsim tot cu titulul de Vistier. În anult 1618, noul domn, Gavriil Movilă, l-a ridicat la rangul de Vel Logofăt, iar în 1619 îl trimite să încheie un tratat de alianţă cu Gabriel Bethlen, Principele Transilvaniei. În timpul domniei lui Radu Mihnei (1620 – 1623) a ocupat acelaşi rang de Vel Logofăt. În anul 1623, Alexandru Coconul îl numeşte în postul de „Vel Vornic”, în care îl găsim până în anul 1627.

În timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Iliaş (1628 – 1629) Papa purta titlul de „biv Vel Vornic” ( adică „fost mare vornic”), dar era încă bine văzut la curte şi era chemat la multe divane, ca judecător. În timpul domniei lui Leon Tomşa (1630 – 1632) a slujit ca Vel Logofăt. Aşezarea înaltă a movilei din mijlocul Ialomiţei, existenţa bisericuţei din lemn cu puţin timp înainte ca şi poziţia strategică a locului, au determinat pe Papa Vel Vornic să stabilească acolo fundaţia mânăstirii ce urma a se construi. Pentru această lucrare începută în anul 1626, cu multă dragoste, pietate şi mari cheltuieli, s-a folosit ca material multă piatră de râu, construirea bisericii încheindu-se în anul 1627. Apoi s-au ridicat zidurile înconjurătoare. Jupân Papa închină biserica zidită Sfântului Nicolae, hram pe care îl avusese şi biserica de lemn. Acest vașnic luptător îşi va încheia existenţa în anul 1632, în luna octombrie, într-o luptă împotriva lui Matei Aga din Brâncoveni. Stâlp de bază al ţării timp de 30 de ani, Jupân Papa Greceanu a ocupat locul de frunte în Divan, fiind una din personalităţile istorice româneşti, slujind sub 11 domnii, participând la toate războaiele din vremea sa pentru cauza neamului. „Tradiţia locului spune că pe acest loc a fost o culă bătrână de piatră, uitată de toţi şi apoi pe aceeaşi fostă movilă s-a construit o biserică din lemn a cărei temelii se vedeau încă în curtea Schitului ,,Balamuci” în 1861.” Primul document din care aflăm despre mânăstirea Sfântul Nicolae datează din 15 aprilie 1631 şi aparţine Voievodului Leon Tomşa. Aflăm astfel că Sfântul Locaş era la acea dată bine organizat, condus fiind de egumenul Serafim. Actul se încheie cu semnătura domnitorului: „Io, Leon Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn”. În anul 1640 moare unul din fii lui Jupân Papa: Fota Spătarul, care va fi aşezat pentru vecie în biserica mânăstirii. Pe mormânt se află scris: „Această piatră mormântală este a lui Jupân Fota Spătarul, fiul Papei Dvornicul şi a răposat în zilele binecinstitorului Io Matei Voievod, luna martie 11, anul 7148 (1640).” Între anii 1653 şi 1656, Patriarhul Antiohiei Macarie însoţit de diaconul său Paul de Alep, trece prin Ţările Române ajungând la Galaţi, în drum spre Rusia. La întoarcere, în 1656 rămâne aproximativ doi ani în Ţările Române. Acestei vizite diaconul Paul de Alep ne-a lăsat o luminoasă descriere a locului în care se afla Sfânta Mânăstire ,,Sitaru”.  „…am sosit la o Mânăstire cu hramul Sfântul Nicolae, numită ,,Mânăstirea în apă” (…) situată pe marginea unui râu (…) de culoare argintie cu ape dulci şi rânduri de sălcii ce au crescut pe ţărmurile sale. Dimineaţa făcurăm o sfeştanie, o comemoraţiune pentru fondatorii şi o rugăciune de dezlegare …”. Deducem că, la această dată, Mânăstirea Sitarul era foarte bine organizată şi se bucura de multă cinste. Schitul Sitaru apare menţionat şi într-un pitac din decembrie 1785 ca important locaş cu viaţă înfloritoare şi bine organizată, bucurându-se de multă grijă din partea domnitorului din vremea aceea Mihail Şuţu. La începutul secolului XIX, între 1801 si 1803, este amintit un egumen al Sfintei Mănăstiri Sitaru, care se numea Pimen şi făcuse o reparaţie bisericii. Locaşul monahal este amintit într-un document din data 03 august 1803, cuprinzând plângerea unui părinte către domnul ţării, faţă de împresurarea hotarelor şi însemnelor mănăstirii. Existenţa schitului este consemnată şi în actul din 24 ianuarie 1810, cuprinzând inventarul tuturor „lucrurilor mişcătoare şi nemişcătoare”, purtând semnătura singhelului Pimen.

Atestarea Sfintei Mănăstiri se continuă şi între anii 1822 – 1845. Cum starea bisericii Sfântului Schit era rea, la începutul anului 1823, Iancu Greceanu, descendent al ctitorului Schitului, cere domnitorului ţării, îngăduinţa de a demara reparaţii. În anul 1859 sunt menţionate într-un document, 11 mânăstiri între care se află şi „Balamuci”, aşezământ monahal de sine stătător. Ca urmare a decretului de secularizare a tuturor  averilor mânăstireşti din 1864, aceasta intră în stare de paragină şi pustiire. În faţa acestui fapt, conducerea ţării încearcă înfiinţarea unei școli de corecţie, sortită eşecului, ulterior înfiinţându-se aici o închisoare cu o durată foarte scurtă de funcţionare. Prin anul 1910 se stabileşte la schit preotul Gheorghe, care-şi construieşte o chilie şi face bisericii reparaţii sumare. După război, în anul 1928, la „Sitaru” era egumen Atanasie. Marele istoric al românilor, Nicolae Iorga, vizitează edificiul pe care-l numeşte „Mănăstirea din pădure” şi consemnează câteva observaţii estetice: „O veche Biserică se află în pădure (…) Pridvorul se sprijină pe splendide coloane cu capitele sculptate. Frumoasă inscripţie deasupra intrării. Frescele se păstrează încă bine până la fundul înalt al cupolei. În dreapta – un mormânt de ctitor”. La cutremurul din 1940, cupola cea mare a Bisericii s-a fisurat, ameninţând să cadă. În anul 1944, la Schitul ,,Balamuci” se stabileşte pentu o perioadă de timp, 24 de călugări veniţi de la mânăstirea Chiţcani (din Basarabia). Chiar și după decretul regimului comunist, de desființare a mănăstirilor, din 1959, doi dintre viețuitori refuză să părăsească mănăstirea. În 1960, stareţ al Schitului fiind Veniamin, prin decizia Direcţiei Generale a Monumentelor Istorice s-au executat lucrări trainice de restaurare atât la biserica de la „Balamuci” dar şi la zidurile înconjurătoare, iar la 25 noiembrie 1962, prin ordinul Arhiepiscopiei Bucureştilor (nr.15978/1962) s-a oficiat Slujba de resfinţire a Bisericii. De atunci înainte, slujitorii acestui Schit vor deservi credincioşii din satul Balta Neagră. După 1971 viața duhovnicească la Sitaru începe să renască, părinții Damian Bogdan, Gheorghe Ghenoiu și Gherasim reușind să adune în jurul lor o obște numeroasă. În ultimii ani s-au construit un corp de chilii, un arhondaric, o bibliotecă, etc.

Ansamblul „Mănăstirea Balamuci” cunoscută şi sub denumirea „Mănăstirea Sf. Nicolae-Sitaru”, situată în satul Balta Neagră, comuna Nuci,  judeţul Ilfov, a demarat un proiect cultural eosebit intitulat „Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural din Ansamblul de monumente istorice al Mănăstirii Balamuci,  judeţul Ilfov”, acesta urmând a fi finanţat prin „Programul Operaţional Regional 2014 – 2020, Axa prioritară 5, Prioritatea de investiţii 5.1- Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea  patrimoniului natural şi cultural.” Proiectul investiţional propus va avea un impact pozitiv pentru îmbunătăţirea nivelului de cunoaştere culturală. La nivelul „Ansamblului Mănăstirea Balamuci” cunoscută şi sub denumirea „Mănăstirea Sf. Nicolae-Sitaru” sunt necesare măsuri pentru punerea în siguranţă a integrităţii monumentului, punerea în valoare a obiectivului şi pentru revigorarea activităţilor religioase de masă şi culturale, care din momentul intensificării lor pot genera un aflux sporit de vizitatori. În acest context, proiectul are ca obiectiv general restaurarea, conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi arhitectural al „Ansamblului Mănăstirea Balamuci” cunoscută şi sub denumirea „Mănăstirea Sf. Nicolae-Sitaru”, pentru generaţiile viitoare şi facilitarea accesului publicului larg la colecţiile sale de artă. Obiectivele specifice conexe obiectivului general sunt: protejarea şi conservarea patrimoniului cultural pentru generaţiile viitoare, facilitarea accesului la patrimoniu a publicului larg prin punerea în valoare şi  promovarea muzeului local şi dezvoltarea comunităţilor locale prin revitalizarea patrimoniului natural şi cultural. Lucrările care se propun pentru îndeplinirea obiectivului general şi obiectivelor specifice sunt: realizarea  unui sistem de colectare şi dirijare a apelor din incintă astfel încât să nu mai alimenteze terenul de fundare, realizarea unor centuri exterioare asociate între ele la interior cu tiranţi aparenţi sau introduşi în zidărie prin forarea unor canale longitudinale şi transversale care să împiedice deschiderea fisurilor bolţilor, refacerea continuităţii zidurilor prin injectarea fisurilor cu lapte de ciment, restaurarea picturii, restaurarea uşii din lemn masiv de la intrarea în biserică, eliminarea umidităţii din zidurile bisericii. Acest proiectul, odată pus în aplicare, va contribui la creşterea importanţei turismului şi culturii, respectând principiile dezvoltării durabile şi ale protecţiei mediului prin consolidarea şi conservarea moştenirii culturale a „Ansamblului Mănăstirii Balamuci”, cunoscută şi sub denumirea de „Mănăstirea Sf. Nicolae-Sitaru”, obiectiv spiritual, dar și istoric de importanță deosebită, aflat la nici 40 de km. de centrul capitalei noastre, București.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*