A fost o vreme când cuconiţa asta mi s-a părut a fi o doamnă. Medic de profesie, scriitoare… Azi însă – spre surprinderea mea şi a multor intelectuali – această femeie s-a transformat într-o madamă de cartier. Ce s-a petrecut cu ea, cine a întors-o, cine o plăteşte, nu ştiu. Aş vrea să-i amintesc, totuşi, un episod, care se leagă de soarta omului al cărui nume îl poartă, şi pe care îl mânjeşte fără jenă:
În toamna lui 1958, a avut loc, în sala 303 din Grozăveşti – fostele grajduri regale – adunarea facultăţilor ideologice, din cadrul Universităţii Bucureşti – Filozofia, Istoria şi Dreptul. Scopul ei declarat: Analiza muncii ideologice în rândul studenţilor… Gheorghiu-Dej avea încă vie în minte revolta de la Budapesta. În plus, voia să le arate sovieticilor că, deşi Armata roşie se retrăsese din ţara noastră, comunismul nu era în pericol… La prezidiu, semianalfabetul general Dănălache… Ce bine i-ar fi stat în guvernele lui Dragnea!… În primele rănduri rectorul, decanii şi diverşi tovarăşi cu munci de răspundere. În sală, circa două mii de studenţi, foarte mulţi îngrijoraţi de ce se presupunea că va urma – darea afară din facultate a celor care au dovedit că n-au conştiinţă revoluţionară.
Numai că primul sacrificat a fost profesorul Dionisos Pipidi, şeful catedrei de istorie veche. Care, ce îndrăznise să facă? Refuzase să semneze Apelul pentru salvarea vieţii lui Manolis Glezos – un tânăr grec. Acesta, curajos, în vremea ocupaţiei germane, dăduse jos de pe Acropole steagul cu zvastică. Celălalt steag, roşu, cu sceceră şi ciocan pe el, nu-l interesa. Totuşi, comuniştii au pus laba pe el şi l-au pus în fruntea celor care protestau împotriva regimului coloneilor… Ai auzit, cucoană?… Când a întrecut măsura – o fi spart vreun geam – tribunalul militar l-a condamnat la moarte. Atunci toată lumea – cu ceolovecii în frunte – a sărit în apărarea tânărului, obligându-i pe toţi cetăţenii din ţările afiliate Moscovei să semneze un apel.
Ei bine, pe tabelul ăsta, profesorul Pipidi n-a vrut să-şi pună iscălitura. „De ce, bă?” a bubuit în microfon vocea generalului Dănălache. Şi profesorul, speriat, cu glasul pierit, a explicat: Urma să plece în Grecia, să cerceteze anumite pete albe din istoria relaţiilor româno-elene. Or, dacă ar fi semnat acel tabel, coloneii de la Atena nu i-ar mai fi permis să intre în arhive. Explicaţia li s-a părut multora convingătoare şi au aplaudat. Dănălache însă a bubuit iar în microfon… Avea o voce ca ăluia care anunţa într-o vreme: „Ultima reprizăăăă!”… și a întrebat: „Cine este pentru excluderea ăstuia din învăţâmântul nostru?” Şi a urmat inevitabilul: Ne-am plecat capul şi am ridicat mâna… „În unanimitate… Pipidi, ieşi afară din sală!”…
Şi acum te întreb, cucoană: Dacă în clipa în care viitorul dumitale socru părăsea sala, jignit, umilit, înfrânt, undeva în Bucureşti ar fi existat o manifestaţie de protest, crezi că s-ar fi dus? L-ar fi luat şi pe fiusău, pe Andrei, cu el? L-ar mai fi interesat dacă acea adunare este autorizată de primărie? O să spui că n-are nicio legătură darea afară din învăţământ a socrului dumitale, profesorul Pipidi, cu manifestaţia din piaţa Victoriei. Are, cucoană, are! Că mulţi dintre manifestanţi au fost jigniţi şi umiliţi de traiul zilnic şi, în final, daţi afară din ţară. Iar cei rămaşi, care strigă azi „Jos PSD!”, o fac de frică să nu fie şi ei nevoiţi să-şi ia lumea în cap, convinşi că ţara e a lor, nu a unora ca Dragnea.
P.S.:
Relatarea celor întâmplate, în 1958, la sala 3o3, constituie un capitol în cartea mea „Nu eşti obligat să mori tâmpit”, cu subtitlul „Mărturia informatorului”, apărută la editura Eminescu şi retipărită la Tehno-press.
Lasă un răspuns