Începând cu evenimentele din decembrie 1989, România a evoluat de la dictatură spre democrație și statul de drept, pe o cale extrem de sinuoasă, cu urcușuri anevoioase și coborâșuri abrupte. În acest context, în interiorul statului român s-a desfășurat o formă de război civil, nonmilitară și nearmată, între grupări socio-politice de orientări politice diferite. „Actorii” care au coordonat și controlat atunci din umbră această formă de război au inventat și pus la lucru încă un tip uman, care a primit denumirea generică de „omul străzii”. Acesta, de regulă lipsit de resurse și dependent de un stăpân, a fost ținut în așteptare și mobilizat „la trompetă” pentru a fi folosit pe post de „carne de tun” în duelul simbolic și fizic cu alte grupuri rivale sau în confruntările cu instituțiile de forță ale statului român.
În urmă cu aproape trei decenii, în România s-a produs o mare încăierare între români, cu pierderi fără rost de vieți omenești și multe pagube materiale, numită de către unii și astăzi „revoluție”. Au urmat apoi mineriadele, fapte violente și sângeroase de tristă amintire, când cine avea „față de intelectual” lua bătaie de la „cetățeni”, numiți „oameni de bine”, în plină stradă, de la mărginașii de pe caldarâm sau de pe trotuare, fără explicații, dar cu multă ură proletară. În scurt timp, românii au fost informați de filosofi și ideologi redeșteptați și reactivați peste noapte, că au intrat într-o perioadă de tranziție spre democrație și statul de drept, iar la capătul acestei perioade vor vedea „luminița de la capătul tunelului”, adică va fi bine pentru toți. Dar, înainte de a le fi bine, românilor trebuia să le fie rău. De atunci, românii tot speră că se apropie de capătul tunelului, dar sunt tot într-o tranziție prelungită, pe care nu știu cum să o depășească, întrucât s-au trezit din reverie în noianul unei aprige lupte pentru supraviețuire, apoi pentru întâietate, în care au ajuns să se încaiere din „te miri ce”, chiar membrii aceleiași familii.
„Capete luminate”, care, de regulă au stat deoparte, au observat că în mințile multor români s-au produs niște mutații pe care n-au putut să le explice, iar astăzi nu pot să le înțeleagă îndeajuns. Sub influența ideilor de schimbare a țării cu orice preț, chiar prin jertfa celor arătați cu degetul au apărut, ca ciupercile după ploaie, „români de bine” – autodefiniți „revoluționari” – și „dușmani ai poporului” – numiți generic „securiști”- „teroriști”. Între aceștia s-a întrerupt orice comunicare, a apărut o dușmănie nebănuită în urmă cu puțin timp, apoi s-a produs „păruiala”, cu regretele adiacente ulterioare. Cei conștienți de consecințe s-au întrebat: „A fost bine ce-am făcut ?”, iar cei de pe margini, oameni cu minte multă și păr albit de vremuri, se uitau spre Cer și spuneau mărunțind din buze: „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”.
Dar, în același timp țara a fost străbătută în cruciș și-n curmeziș de așa-numiții „vestitori ai Lumii Noi”. Aceștia i-au convins pe mulți români nativi sau de import, adoptați din milă creștină, să ia în derâdere cuvinte, precum „popor” şi „naţiune”, iar cuvântul „patriotism” a fost considerat extrem de periculos atât pentru democrație, cât și pentru statul de drept. În paralel cu aceste tendințe potrivnice ideii de „națiune română”, diriguitorii politici ai statului român, au lucrat de zor, cu mici excepţii, mânați de la spate de arhitecții Europei comunitare, pentru a schimba viaţa românilor. În aproape trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, viața celor mai mulți români a fost schimbată, dar în rău, întrucât s-au trezit, apoi au simțit tot mai dureros că le-a fost distrusă „fibra naţională”, adică „tăria neamului”.
Astfel, euforia revoluționară, care fusese propagată prin toate mijloacele de comunicare, afișată pe blocuri înalte, dar și pe căsuțe mici și joase s-a diminuat, apoi s-a stins, spre disperarea „omului nou”. Însă, în vreme ce revoluția își serba perpetuu victoria asupra dictaturii, au apărut ca din pământ „băieții deștepți”, creații ale vremurilor noi și păstrați în rezervă de grupurile de interese care i-au zămislit. Aceștia s-au declarat, pe față, în aplauze provocate, fideli și apărători ai principiilor libertății absolute și a statului de drept. Însă, prin acte meșteșugite, profitând de „starea aproape de anarhie a țării”, au adunat resurse, cu iuțeală de mână, au format o nouă pătură de îmbogățiți, apoi au emis pretenții de a fi stăpâni (patroni) de oameni și de bunuri materiale. Au venit vremuri în care, pentru a obține un „post călduț”, orice individ trebuia să dea șpaga „unde trebuie” și sau să se înscrie într-un partid.
Gândirea revoluționară care preluase simboluri dâmbovițene și culori carpatine, a fost reformată atunci când s-a constatat, prin „strigare peste țară”, că revoluția a adus pentru unii bogăție, însă pentru cei mai mulți, sărăcie. Astfel, mulți români au început să se uite „chiorâş” la vecini, numai pentru că aceștia începură s-o ducă mai bine. În curând, cei care au acumulat mai multe resurse au fost acuzați „la grămadă”, că fac parte din tagma jefuitorilor averii statului, deci și a națiunii române, fără să accepte că aceștia și-au făcut un rost prin propria lor muncă, dând de lucru și altora. În astfel de context, societatea românească a fost împărțită, în mod arbitrar, în „bogați” și „săraci” sau „îmbogățiți” și „sărăciți”. Cei „îmbogățiți” au început să evite chiar rudele „sărăcite”, iar între cele două categorii sociale s-a produs o nouă dușmănie, aproape similară cu care care fusese în decembrie 1989.
În noul context geopolitic, regretele multor români pentru ceea ce a fost și cum a fost înainte de „revoluție” au început să fie exprimate în public cu tot mai mult curaj dătător de speranță. Astfel, cei mai mulți români au redevenit adepții și captivii unui stat ideal, cu un „Vodă” care să readucă liniștea în țară, să asigure condiții bune de locuit, precum și locuri de muncă. Însă, în așteptarea prelungită a unor vremuri mai bune, mulți semeni de-ai noștri s-au înstrăinat unii de alţii, au acceptat să fie iobagii ecranelor televiziunilor de știri, ai așa-numitelor „Tablete” sau ai Internetului.
Elite sociale „conștiente de sine” au sesizat această realitate tristă, au început să se facă auzite, în pofida riscurilor, afirmând cu tristețe în suflet că românii au ajuns la cheremul unor „terchea-berchea” sau „monştri cu chip uman”, care consideră că universul lor se închide în „cercuri” bine ferecate, în spatele unor vile luxoase, construite în țară sau cumpărate în străinătate, alături de „pipiţe” şi așa-numiții „parteneri de afaceri”.
Unul dintre observatorii atenți ai realităților socio-politice românești a fost în urmă cu câțiva ani, scriitorul Octavian Paler. Acesta a numit România „Republica Parchetelor” -, unde orice impricinat scapă de judecată doar dacă împarte la patru ce-a prăduit, plăteşte taxă de protecţie pe ceea ce-a muncit cinstit sau jură pe Biblie că nu mai votează cu „duşmanul de clasă”. Pe bună dreptate, scriitorul respectiv constata că „S-a ajuns prea departe; românii se bat cu românii, apoi cu vecinii, cu ungurii, cu bruxellezii, cu americanii, cu băsiştii şi cu useliştii. Nu mai există argumente, ci doar tătuci providenţiali „umflaţi” la tv de slugile preaplecate cu pretenţii de analişti”.
Actualul război româno-român se află sub supravegherea atentă a Înaltelor Porti străine, identificate astăzi în Statele Unite, Uniunea Europeană sau Rusia. Dovadă este conflictul dintre putere și opoziție desfășurat în urmă cu câțiva ani, în încercarea de detronare a președintelui, devenit „despot”. Atunci și-au dat seama românii că respectivul conflict dintre cele două grupări „fanariote” de la București declanșat în jurul detronării „despotului” s-a globalizat. Cancelarii străine și-au aflat printre „boierii pământeni” servi și aliați în marele joc geopolitic continental. Înaltele Porți străine cu interese în spațiul politico-statal românesc au profitat de slăbiciunea care afecta tot mai grav statul român și au mizat pe câte una dintre cele doua tabere, sperând că sprijinul acordat va fi răsplătit după încheierea războiului româno-român cu plata unui tribut mai consistent și fără alte pretenții.
Lasă un răspuns