Dacă tot vrea să se mute în fostul sediu al „Antenelor”, măcar să păstreze plăcuța de la biroul lui „domn’ profesor”. Că s-ar putea să-i fie de folos la următoarea „mutare”; cea de la Jilava! Că o să i se potrivească neîndoielnic și pe capetele de acuzare de la „domn’ profesor”! Pentru că un asemenea abuz nu va rămâne nepedepsit peste ani.
În fapt, fie și numai pentru vehicularea unei asemenea idei, la nivel oficial, și ar trebui luat la întrebări! Pentru că el lucrează pentru stat, iar bunurile pe care ar trebui să le valorifice, la nivelul ministerului și a instituțiilor din subordine, sunt ale statului. Nu ale ministerului pe care îl conduce, nu ale lui, fie și la nivel de decizie (că doar nu o să plece acasă cu ele, nu?). Iar așa stau lucrurile și cu fostul sediu al „Antenelor”! Nu sunt ale Finanțelor, să decidă el cum să fie „valorificate”. Sunt ale statului, iar prejudiciul stabilit de o instanță reprezintă o gaură în bugetele țării, din banii fiecărui român, nu una în fondurile personale ale… Fiscului. Iar valorificarea clădirii trebui să se facă după lege, nu după decizia unui ministru.
Sau, dacă vrea neapărat să stea cu picioarele pe biroul lui „domn’ profesor”, sau alți gâgă de la „Antene”, care zburdă încă liberi, să cumpere clădirea achitând exact suma decisă de Justiție. Mai ales că Finanțele au de unde… Sigur, ar risca să intre și mai repede într-un dosar de nereguli financiare, dar nu îi face Livache și lui o amnistie?!
Oricum nici pe ideea „lui” nu o să-i fie bine… Pentru că nu poți să te muți tu în clădirea pe care ești chemat să o valorifici. E adevărat, n-ar mai fi o delapidare directă a fondurilor Finanțelor pentru a cumpăra o clădire de lux, dar tot o acțiune speculativă în folos propriu, fie și „ministerial”, s-ar chema. Ba, ar putea avea o încadrare penală și mai grea, pentru că am vorbi și de o diminuare intenționata a sumelor reclamate ca prejudiciu.
De fapt, Finanțele ar trebui să fie chiar ultimul posibil beneficiar al oricărui bun confiscat de stat, printr-o decizie a instanței, și supus valorificării. Nici măcar un „xerox” nu ar trebui să intre în posesia Finanțelor pe ideea că, dacă tot nu are cine să-l cumpere, „îl folosim noi la minister”. La ministerul nostru, apoi al altuia, la un birou de șef de cameră sau premier. Ori, dacă vrea să-l folosească pentru sine, poate are o valoare sentimentală (o fi având și Orlando vreo datorie față de Varan, mai știi?!), să o facă plătind exact uzul fruct pe care l-ar impune prețul pieței. Altfel, avem doar o altă mârșăvie cu iz penal. (În plus, mai ales în cazul fostului sediu al „Antenelor”, s-ar pune și întrebarea firească: de ce ai evacuat televiziunea de acolo și nu ai încasat o chirie chiar de la ea?)…
Evident, „valorificarea” de azi, de stat!, a sediului „Antenelor” reprezintă doar o undiță aruncată de sistemul pesedist penal, nu „paralel”, ci ubicuitar… Căci, dacă nu se va agăța nimeni în ea, eventual să-l tragă la fund pe ministrul-discotecă, vor urma alte bunuri pe care, mirare ori nu, ANAF nu a fost capabil să le valorifice până acum, constatând că ar putea să facă economii la buget pentru a nu mai plăti pentru sedii, mașini, aparate și alte cele…
Ceea ce vrea dară ministrul Orlando, al Finanțelor Delapidate, constituie însă și o încălcare grosolană a unei hotărâri a Justiției, ba o încălecare instituțională voită. Pentru că decizia Finanțelor de a nu mai valorifica pe piață sediul „Antenelor”, cu partea a doua a dosarului penal, aceea de a-l atribui pentru uz propriu, fie și la nivelul uneia dintre instituțiile subordonate, reprezintă sfidarea unei hotărâri judecătorești.
Și poate că într-un alt regim, așa ceva ar fi fost cât se poate de uzual! Luăm de la „bogătași” și consolidăm averea statului (nu și pe cea a poporului, principala diferență!). Dar atâta timp cât încă mai mustim a libertăți civice și economice, lăcomia statului pesedist ar trebui să primească exact ceea ce merită. Lături servite eventual la răcoare.
Pentru că știm ce înseamnă toate aceste acțiuni! Și unde vor ele să (ne) ducă. Să ne îngroape, cenușiu… Dar asta nu înseamnă că trebuie să tăcem. Pentru că, mâine-poimâine, bunul oricărui privat ar putea fi supus „valorificării” într-o cârdășie fiscală a statului, pe seama unor impozite minuscule neplătite, iar „valorificarea” să fie făcută taman în și de către biroul care a decis confiscarea.
Lasă un răspuns