Nu o dată am semnalat fenomenul invaziei artei asiatice în muzeele și galeriile newyorkeze. Dar și la marile târguri, arta asiatică este o prezență puternică. Pentru a înțelege mișcarea lucrurilor în sfara politicii, e necesar să observi cum evoluează ele în sfera culturii. Pe timp de pace, a ocupa o țară, un spațiu, însemană a le cuceri prin cultură. Americanii au înțeles primii acest lucru. În perioada interbelică a existat un cod, codul Hays, care stipula că acolo unde pătrunde filmul american, pătrunde și marfa americană. Prin film, americanii au ocupat lumea și cu mărfurile lor. Acest lucru încearcă să-l imite și asiaticii. America este discret ocupată de arta asiatică. Am semanlat ce arie a cuprins evenimentul Week Art, o manifestare a artei tradiționale chineze, și cât de vertigios se extinde Chinatown. Acest lucu poate fi constatat și în ceea ce privește Koreatown. Numeroase galerii coreene au apărut peste tot, în special în zona Chelsea.
Dar acum am să semnalez prezența artei coreene și în Midtown Manhattan, în buricul târgului, cum se spune, la două garerii de excepție, galerii de lux, Dominique Lévy de pe Madison Avenue, și Blum & Poe de pe 66 St.
În primul caz, s-a petrecut un adevărat ferment, prin prezența marelui artist Chung Sang-Hwa (n. 1932), eveniment la care pariciparea coreeană, a ambasadei Coreei de Sud în America, a fost copleșitoare. Este prima persoanlă a acestui artist la New York. Chung este fondatorul curentului numit Tansaekhwa, care în traducere literală însemană „monochrome painting / pictură monocromă”.
Biografia lui Chung este tulburătoare. Am discutat cu domnia sa și despre împărțirea pesinsulei Corea, în Nord și Sud, și despre intrarea acestor părți, în 1945, sub sfera de infuență sovietică și respectiv americană. El a participat și la războiul corean, când nord-coreenii, sprijiniți de China și sovietici, au invadat țara sa, Corea de Sud. I-au salvat americanii, cărora le datorează tot ce însemană azi civilizația sud- coreeană. Sud-coreenii se consideră parte din America, sunt efectiv americanizați.
Trebuie spus că în perioada postbelică, arta și cultura din Corea au căpătat amploare, iar activitatea lui Chung se situează în pas cu această evoluție. La mijlocul anilor ’60 a apărut mișcarea Tansaekhwa, pe care el a îmbrățișat-o ca fiindu-i proprie. Este o mișcare care s-a considerat o emancipare față de influența japoneză, indicând o nouă poziție într-un timp al independenței, când raporturile s-au schimbat și arta coreană a suferit influența abstract-expresionismului american. Căruia i s-au adăugat arta informală din Franța și puternicul curent Gutai din Japonia, o rodnică școală, care se manifestă și azi, așa cum am avut ocazia să arăt atunci când am comentat târgul de artă Armory Show.
Și mișcarea Tansaekhwa este informală, dar se distinge prin asmilarea tradiției locale cu inovația minimalistă. Ea este, în fond, un curent minimalist, dar ceea ce frapează este travaliul, fenomenala migală de a crea emoții în plan abstract, realizând o corespondență cu taoismul, neo-confucianismul și budismul, dar și cu filosofia estului. Mișcarea Tansaekhwa nu are un manifest artistic, în maniera europeană, a futurismului sau surrealismului, de pildă, dar ea funcționează ca o asociație cuprinzând artiști ca Chung Sang-Hwa, Park Seo-Bo, Lee Ufan (despre care am scris pe larg, analizându-i retrospectiva de la Guggenheim Museum), Yun Hyong-Keun, Ha Chong-Hyun, Chung Chang-Sup și Kim Tschang-Yeul, printre alții.
Arta creată de Chung este de un mare rafinament. Este făcută cu migală, vezi pânze mari acoperite cu pătrățele, mii de pătrățele monochrome sau cu mii de linii. Chung Sang Hwa mi-a spus că el folosește tehnica acrylic pe pânză, totul este pictat și instalat cu mâna lui, nu se folosește defel de tehnica digitală, deși ceea ce vedem are un efect digital, datorită perfecțiunii execuției, ceea ce înseamnă că tot mâna omului, când crează ceva autentic, a dus la formele digitale. Este direcția perfecționismului în artă. Ca un zidar meticulous, Chung amestecă argilă, apă, zgură, lipici, caolină, creând o pastă pe care o așează pe pânză în mod ritualic, de parcă ar însămânța un câmp, ar pune răsaduri și ar crea straturi. Suprafețele devin niște benzi narative, niște segmente stratificate și multiplicate dintr-o hartă planetară, așa cum se vede pământul din cosmos. Un critic sud-corean a numit această pictură „arhitectură metaforică”. Eu aș numi aceste pânze peisaje metafizice. În fond, ceea ce crează Chung este o artă a răbdării, care mi-a adus aminte de un reper în domeniu, un monument al răbdării, artistul japonez On Kawara (1933 – 2014), un alt fenomen cu retrospectivă tot la Guggenheim Museum. De altfel, Chung a trăit o vreme la Kobe, Japonia, și cunoaște bine tehnica Gutai. Prin el, se vede că arta asiatică are o unitate în ceea ce privește viziunea, chiar dacă diferă detaliile. Chiar și când a trăit la Paris, și a asimilat stilul informal, el și-a păstrat esența asiatică.
*
În limbaj uzual vorbind, aceste tablouri au un aer intim, sunt creatoare de atmosferă, patina monocromă creează o stare de liniște, de meditație. Mai mult, le-am putea asocia cu arta decorativă, însă cu efect spiritual, fiindcă se adresează minții, psihicului.
De fapt, Tansaekhwa continuă o tradiție, dar vrea să se distingă și de un alt stil concurent creat de Kwon Young-woo (1926 – 2013), fondatorul stilului numit Dansaekhwa, considerat tot pictură monocromă, mișcare care a redefinit arta coreeană la mijlocul anilor ’60. Șansa de a vedea și acest stil, efectiv arta lui Kwon, ne-a oferit-o cealaltă galerie pomenită mai sus, Blum & Poe, într-un cadru deosebit, ocupând trei etaje ale unui palat și terasa din vecinătatea lui Central Park, de parcă te aflai chiar în mijlocul naturii.
Tablourile lui Kwon sunt mai spectaculoase, mai diverse, formele au amprente multiple, uneori natural colorate, încă nu ating monocromia din pânzele lui Chung, care au déjà o uniformitate abstractă, pe care au încercat s-o imite unii artiști americani contemporani.
Însă așa cum un creștin nu poate fi mai catolic decât papa, nici aceste încercări nu recreează starea de liniște, de Nirvana, pe care o dau pânzele celor doi artiști coreeni, comentați aici. Kwon, și el prezent pentru prima oară într-o personală la New York, experimentează aceeași grafică monocromă, dar el rupe în partea superioară a tablourilor hârtia pe care o aplică pe ramă, ca și cum o autostradă perfectă devnie la capătul ei impracticabilă, accidentată, plină de gropi, prăpăstioasă. Însă artistul nu ne sugerează nici o idee proprie întrucât toate pânzele sale sunt fără titlu, fie că sunt monocrome, fie că adaugă culoare sau aplicații în basorelief. Lumea lui e mai diversă, unele tablouri seamănă cu suprafața unei ape sparte de stropi de ploaie, apar pe ea un fel de bulboane, ca într-o filmare cu încetinitorul. Efectul este spectaculos, fiindcă și materia este aparte, Kwon lucrează efectele sale pe o hârtie coreană specială, numită hanji. La fel, suprafețele emană o stare de calm, de meditație. Care, în unele lucrări, este accentuată prin culoare, fie prin guașă, fie din peniță.
Deși și alți artiști s-au asociat mișcării Dansaekhwa, precum Lee Ufan, totuși Kwon Young-woo este principalul autor al mișcării, care, literal, se traduce tot prin „monochrome painting”, ca și Tansaekhwa. Pânzele lui Kwon, ca și cele ale lui Chung, se află în muzee din Seul, Paris și Tokio, fiind recunoscute ca o pecete specifică artei coreene contemporane. Stilurile Tansaekhwa și Dansaekhwa sunt déjà proprietatea spirituală a unei zone a lumii, care influențează puternic mișcarea artistică mondială, oricum, în peisajul obosit al pop-artei americane, ele aduc un suflu proaspăt, sunt ca o lumină binefăcătoare, ca o căldură a sufletului.
Lasă un răspuns