Printre tezaurele de aur descoperite în țara noastră trebuie să menționăm și „Tezaurul dacic de aur de la Boarta” (jud. Sibiu; comuna Șeica Mare), cel ce a fost descoperit în anul 1891. Acesta era compus dintr-un colier format din mărgele de aur, împreună cu o brăţară semilunară şi alte patru obiecte din aur, pierdute astăzi. Colierul este alcătuit din 128 de mărgele create din foaie foarte fină de aur, înşirate pe o sârmă cu grosime neuniformă decorată cu două zone torsionate fin. Sistemul de închidere era simplu, de tipul „ochi cu cârlig”. Brățara din aur semicirculară din tezaurul de la Boarta, la cele două capete terminale, este împodobită cu o formă stilizată de secure (topor). Ea simbolizează lovitura cataclismică planetară ce va veni la sfârșitul timpului (lovitura ciocanului lui Thor, a sabiei la care se închinau masageții, etc. – Vechea Religie Pământeană a Geților de Aur primordiali). Nu este prima brățară geto – dacică cu acest gen de „ornamentație”. Fiind ornate astfel, cele două capete ale brățării de aur, semnifică faptul că fiecare sfârșit de lume este încheiat cu un cataclism, iar fiecare început de lume va fi însoțit și el de un cataclism. Sunt două cataclisme ce vin unul după celălalt, așa cum este și barda lui Zamolxes, cea cu două tăișuri. Între acestea poate exista Nodul lui Isis (zona dublată, a beției, a lui Dyonisos cel ce va fi sfâșiat de către titani de două ori), sau „nimicul”. Scăparea omului se află printre cele două tăișuri. Ca perioadă de execuție a pieselor din acest tezaur, arheologii au estimat a fi epoca bronzului, posibil începutul epocii fierului, orizontul „Turnu Măgurele-Apold” (sec. VII î.Hr.; acum aprox. 2.700 – 3.000 de ani). Ca și date tehnice ale colierului avem: Lungimea firului-167,70 cm; diametru mărgele-0,70 cm; greutate-72,876 g..
Aflat în partea centrală a judeţului Sibiu, comuna Şeica Mare („șeic”=conducător la arabi; „șeicăr”=agitat, amestecat cu forța) cu satele aparţinătoare Şeica Mare, Boarta, Buia, Stenea, Petiș şi Mighindioala a existat şi a evoluat în actualul amplasament din vremuri străvechi. Prima atestare documentară a localităţii Şeica Mare este sub numele unguresc de Selk, între anii 1308 – 1310. De-a lungul anilor denumirea a suferit mici modificări, în cele trei limbi de circulaţie: germană, maghiară și română, în jurul anilor 1900 – 1910 apărând denumirea care se păstrează şi astăzi: Şeica Mare, Nagysink sau Nagyselik (în limba maghiară), Marktschelken (în limba germană). Ca monumente avem aici Biserica Evanghelică-Lutherană ce a fost construită în jurul anului 1300 ca bazilică ce marchează, din punct de vedere stilistic, tranziţia de la romanic la gotic. Din această primă etapă constructivă s-a păstrat doar arcul triumfal şi bolta corului. În anul 1414, biserica este atestată pentru prima oară în izvoarele scrise ca purtând hramul Sf. Martin. În secolul XVI biserica suferă ample transformări. Se demolează nava laterală de N şi parţial cea de S. Nava principală se bolteşte în reţea sprijinită pe pilaştrii în S şi pe coloane angajate în zidul de N al navei. Colaterala de S se bolteşte pe nervuri în cruce, iar absida semicirculară a altarului este înlocuită cu una poligonală sprijinită cu contraforţi. În aceeaşi perioadă se ridică deasupra corului un etaj de luptă, scos spre exterior pe arce ce se sprijină pe contraforţi. Pe etajul de luptă este inscripţionat anul 1563. În secolul XV, în jurul bisericii se construieşte o fortificaţie amplă, de plan aproximativ dreptunghiular, cu turnuri de colţ şi turn de poartă pe partea de SE. Fortificaţia este documentată doar în imagini de epocă şi în menţiuni documentare, când în cetate sunt pomenite: cămări de provizii, vechea primărie, şcoala şi o închisoare. Fortificaţiile sunt demolate în anul 1906 şi pe vechiul perimetru se ridică, în anul 1908, actualul gard din fier forjat. Satul Boarta și-a luat numele posibil de la „bortă”, ca scorbură, firidă, groapă, sau vizuină (loc de ascundere), sau de la „bartă”- frunza de la pălărie, cununa (împodobirea pălăriei; betelie, bandă, bantă).
Tezaurul dacic de aur de la Boarta (jud. Sibiu), aflat în prezent în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din București, confirmă prezența strămoșilor noștri aici, în inima Ardealului, acum aproape 3000 de ani, dar și bogăția cu care se înconjurau aceștia. (G.V.G.)
Lasă un răspuns