NATO: Toate-s vechi și nouă toate…

NATO împlinește anul viitor 70 de ani într-un postbelic care, din diverse motive ale celor care au făcut jocurile, nu s-a consumat, elucidat, reașezat pe deplin și mai ales cum ar trebui, un moment istoric instabil și incert care parcă fuge mereu să-și fixeze propria-i umbră. După două războaie mondiale clasice, dar cu hecatombe cum nu mai fuseseră vreodată, a urmat războiul numit „rece”, neterminat nici el vreodată sau, oricum, reluat cu frenezie sub ochii noștri. Ambiguitatea și febrilitatea internațională sunt mai vizibile azi ca oricând, iar summitul NATO 2018, ca mai toate celelalte conclavuri mondiale ale clipei, a confirmat-o și el, în fel și chip, de la insatisfacția sterilitătii „lucrărilor”, agitate sau date peste cap de tumultuosul președinte al Americii la groaza dispariției organizației indusă de același atotputernic nr. 1 al Alianței și al lumii; în sfârșit, de la penibila pantomimă a cetățeanului turmentat nr. 1 al Europei Unite la grotescul baletului politico-diplomatic al unei reuniuni de la care se așteapta garantarea păcii și securității în lume. Noroc de conștiinciozitatea și seriozitatea consilierilor și experților care au croșetat pentru istorie un impecabil comunicat final, un text atât de meșteșugit în ipocrizia sa încât fiecare cârmuitor de stat prezent la reuniunea la vârf își găsește măcar un pasaj care să-i convină și pe care, întors acasă, să-l arate triumfător poporului pe care-l păstorește.

Mari răsturnări, dezastre sau colapsuri, de care se temeau unii, nu s-au produs, cu excepția, să zicem, ridicării cu câteva octave a tonului în „dialogul” americano-german. Altfel, scenariul consacrat: America e și nu e dorită hegemon autoritar, Germania trebuie și nu trebuie să redevină mare putere militară, Marea Britanie rămâne și nu rămâne în Europa și mai are sau nu mai are relații speciale cu SUA, Franța poate sau nu poate să se dovedească liderul vest-european nr.1 cum pare să ambiționeze tânărul ei președinte „jupiterian”, Europa Unită e bine sau nu e bine să-și aibă propria armată, adică un fel de „mic NATO european” și să-și asigure din producție proprie înzestrarea militară ori să achiziționeze de peste Ocean, Rusia și China merită sau nu merită încrederea de a fi parteneri economici ai țărilor din arealul euroatlantic, Africa și Orientul Mijlociu au sau nu au liber să-și trimită valuri de imigranți în țările bogate ale „Lumii Vechi” etc. etc. Și, alt șir de ambiguități: începe – sau a început – un nou război mondial, dar unul – cum s-ar putea altfel decât – hibrid, în care muniție sunt istericalele, fake-news-urile și vorbele grele, un război fără vărsare de sânge însă cu spălare de creiere și care nu exclude ci, dimpotrivă, presupune și întețește o nouă cursa a înarmărilor și o competiție (inclusiv interoccidentala) în materie, Europa (și țările ei) trebuie să aleagă clar între SUA și Germania, iar „Noua Europă” , mai complicat, între America, Rusia și Germania (dacă nu le va veni dinafară, „de-a gata”, soluția).

Oricum, cuvântul de ordine al reuniunii NATO de la Bruxelles a fost parcă, mai degrabă, nu imensa lozinca de pe fundal „Noi suntem aliați”, ci Supraviețuirea Alianței, sintagma care a defilat – și încă o face – în titlurile tuturor marilor ziare ale lumii în cele mai neobișnuite asocieri: Va supraviețui NATO lui Trump? Sau: lui Trump și Putin? Sau: Va supraviețui Occidentul dispariției NATO? Sau: Cine va muri mai întâi, Occidentul ori NATO? Și altele.

Occidentul nu va dispărea și nici nu se va topi într-o magmă globalizantă aiurea aglutinată, chiar dacă va deveni, și el, vrând-nevrând, mai mulți-culți, poate chiar un fel de „America de la Dunăre și Marea Neagră la Rin și Marea Nordului”, că să-l parafrazăm pe Eminescu. NATO și UE se vor reîntrupa în alte avataruri, iar Europa va trebui să înlocuiască în sfârșit programul lordului Ismay (pentru NATO): Germania jos, America înăuntru, Rusia înafară, cu un altul, radical diferit, în care va apărea și China. Se vor găsi și bărbați de stat gen Churchill, și șervețele de hârtie pe care să se stabilească procentele fiecărui protagonist. Instituțiile europene și euroatlantice vor supraviețui cumva așadar, chiar prin transformarea lor în alte tipuri de construct, căci – după cum spunea cineva despre ipoteza desființării ONU, devenită tot mai ineficientă – dacă nu toți pacienții ies vindecați din spital, nu înseamnă că spitalele trebuie desființate.

Și așa se face că sentința eminesciană „Toate-s vechi și nouă toate” poate cuprinde (și) tot vuietul unei lumi în care România nu reușește, de aproape 30 de ani, să-și afle un loc firesc al ei, după cel pe care, de bine-de rău, îl avusese mai înainte.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*