Sistemul concentraţionar din România – Temniţele Groazei (1)

Înspăimântătoarele Temniţe ale groazei, unde s-a derulat coşmarul şi calvarul Generaţiei de Aur interbelice, au fost,fără nici o excepţie, locul unde s-a desăvârșit  întemeierea  acelui regim diabolic totalitar rămas în memoria colectivă drept România Penitenciară. Parveniţii şi slugoii politici descoperiți peste noapte proletari,majoritatea analfabeţi, și tocmai de aceea cruzi, convertiţi de fraţii atei alogeni pentru a naște România Populară şi-au făcut o Confesiune de credinţă din Directivele Teroarei Cortinei de fier, adoptându-i şi înfiindu-i metodele barbare şi mijloacele abjecte, pentru a le perfecţiona în natura lor până la cromatica diabolică.

Gherla

Privită de sus temuta închisoare Gherla, „darul” împărătesei  Maria Tereza, părea ca o navă de mari dimensiuni, lungă de aproximativ 100 metri şi lată de circa 50 metri, prevăzută la mijloc cu un spaţiu gol pe care se înşirau culoarele specifice fiecărui etaj. Deasupra fiecărui etaj aştepta o cameră mare cu o capacitate de cca 100 de deţinuţi. Cea de la ultimul etaj era numită Camera 4 Spital sau graţie scopului sinistru folosit mai era cunoscută şi de „Camera morţii”. Cele mai solicitate victime pentru tortură erau chiriaşii camerelor 90-122. O cameră cuprindea un spaţiu de circa 90 metri pătraţi. Deţinuţii, numai umbre străvezii „invitaţi” la anchetă se împleticeau târându-se ca un şir de schelete mutilate.

„Acolo, declaraţiile verbale, smulse în încăperea mare, îşi completau concreteţea scrisului, dar nu numai! Şi fiecare pagină era stropită mai întâi cu sângele anchetatului şi pe urmă refăcută pe frontul alb al hârtiei pentru a fi înaintată către ofiţerul politic.” (Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti-2015, p. 122)

„Fiica fidelă” a penitenciarului Piteşti, privind torura satanică a fost laboratorul sinistru al Gherlei, „… unde la etajul 3, în camera în care stăm chiar acum, bătăile şi tortura au mers până la sfârşitul lui septembrie.” (ibid., p. 231)

În anul 1951, directorul închisorii era un fost cârpaci ceferist din Tecuci, numit Gheorghiu. La sosirea loturilor de deţinuţi politico-religioşi în acea unitate, alocuţiunea directorului-ceferist a început să curgă, bineînţeles nu cu anticul: „bine aţi venit!”, ci cu noul ameninţărilor:

– „Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiţi şi încă dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data arestării…” (Octavian Voinea, Masacrarea Studenţimii Române, Ed. Majadahonda, Bucureşti-1996, p. 89)

Mâna „dreaptă” cu ghiare a ceferistului-director şef, era una dură, cea care bătea bucurându-se de orice lovitură aplicată celui care nu se putea opune, nici apăra, nici riposta. Deşi era în umbra ceferistului, Niki Marcu încerca să se evidenţieze prin apucăturile sale de bestie. „Alături de directorul Gheorghiu stătea un gardian cu nume de Niki Marcu, neromân, bestie fără pereche care a contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor.” (Octavian Voinea, op cit., p. 89)

Temuta închisoare se cutremura ea însăşi la vederea înfricoşetorilor bătăuşi: Livinski, Mărtinuş, Popa Ţanu, Puşcaşu, Romănescu şi Stoian. Către seara zilei de Duminică 19 Iulie 1951, un spectacol diabolic s-a desfăşurat în camera nr. 99. Un grup de circa 20 de bătăuşi i-au înconjurat pe deţinuţii politici-religioşi din cameră asaltându-i cu tot felul de întrebări. Apoi au închis ferestrele şi s-au năpustit asupra lor: „ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând şi urlând, ca o deslănţuire a furiilor asupra noastră… Am fost trântiţi şi întinşi la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor şi picioarelor şi lovituri dure la cap şi sugrumări…Eram loviţi în cap aşa cum baţi un măr, ca să-l frăgezeşti… Supliciul a durat câteva zile… Eram ţinuţi dezbrăcaţi tot timpul. Ne aşezau pe rând cu capul la perete şi sub lovituri de bâte… Unul dintre cei opt aduşi de curând, era din când în când strigat pe nume şi dus în altă cameră de unde venea mai torturat. Acest martir se numea Mihai Timaru, fusese unul din capii rezistenţei din Munţii Vrancei.” (Virgil Maxim, Imn pentru cucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 262-265)

Eminentul student în Filosofie Costache Oprişan, care îşi uimea colegii, asistenţa universitară, colocviile şi dezbaterile erudite ale seminariilor, ridicându-se cu mult deasupra multora dintre profesorii de filosofie, ei înşişi titani ai gândirii, a fost programat de regimul satanic unui supliciul fără precedent de pepiniera torţionară concentraţionară a Securităţii comuniste.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Dus în toamna lui 1951 la Gherla, în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Gealaţii lui Ţurcanu l-au întins pe Oprişan jos pe ciment cu faţa în sus. „Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării…Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii…” (Virgil Maxim, op. cit., p. 274)

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. ( Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, .Ed. SCARA-2001)

Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

Călugărul Valeriu Anania, viitorul mitropolit, era în temniţa Gherlei, ,,favoritul” comandantului Enoiu, care i-a făcut cunoştiinţă în camera de tortură a centralei cu fiorosul Brânzaru, însoţit de alţi doi bătăuşi. După care l-au dezbrăcat şi l-au pregătit pentru ,,tratament”.  ,,Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în faţă, apoi mi s’au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s’a vârât o rangă de fier. Doi inşi au ridicat ranga de capete şi m’au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simţit o arşiţă grozavă, a flăcărilor ce suflau nebuneşte), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos… La un semn, Brânzaru m’a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s’a cutremurat tot trupul de durere… Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt din stânga… Am leşinat iarăşi şi din nou m’au trezit cu apă. Brânzaru a revenit cu loviturile la tălpi, un timp, apoi tovarăşul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund şi m’a bătut de-mi plesnea pielea… La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

-Daţi-i la două ciocane!…

O ploaie de lovituri, din amândouă părţile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s’a năpustit pe tălpile mele.” (Valeriu Anania, Memorii. Ed. Polirom, Iaşi-2008, p. 271)

Când a ajuns mare ierarh, mitropolit s-a adâncit în opera literară şi cea patristică pentru Obeliscul egoului său, uitând să ridice un monument, o biserică, o Cruce, o canonizare, un semn de întrebare măcar, pentru eroii şi martirii temniţelor comuniste!

Târgu Ocna

Iniţiativa construirii unei închisori i-a aparţinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de condiţiile grele în care lucrau deţinuţii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate şi un conac. Lucrările la construcţia închisorii au fost începute în anul 1851 şi au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp deţinuţii fiind cazaţi, din dispoziţia domnitorului, în clădirea conacului. Edificiul, în formă de potcoavă, a fost ridicat lângă conacul domnesc, iar intrarea se făcea prin poarta conacului, care a devenit clădire administrativă. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare încăpere putând fi cazaţi circa 30 de deţinuţi. Închisoarea propriu-zisă era destinată exclusiv condamnaţilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece ziua aceştia erau duşi la munca din ocnă. Până în anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrală de muncă silnică. În acel an s-a constatat că majoritatea condamnaţilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoză pulmonară şi, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salină. De atunci, închisoarea a fost transformată în loc de detenţie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Deţinuţii consideraţi sănătoşi au fost transferaţi la alte penitenciare din ţară, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost aduşi la Târgu Ocna.

În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost dat în folosinţă în 1939, an în care s-a început şi demolarea treptată a vechii închisori, mai puţin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori.

Eroul și Martirul penitenciarului Târgu-Ocna, între mulți alți Eroi și Martiri,  a fost Valeriu Gafencu. Nu numai Nicolae Steinhard l-a supranumit Sfântul Închisorilor ci,  toți cei care au cunoscut  mucenicia sa curată de Arhanghel al Suferinței și al Jertfei.

Calvarul său și al camarazilor săi nu consta atât în regimul lipsurilor de tot fel, ci mai ales, în confruntarea permanentă cu politrucii intruși și înfiați de comuniștii autohtoni, în ochii cărora marii oameni de valoare, Fiii aleși ai Națiunii, nu prezentau decât rezistență, jertfă și amenințări.

Unul dintre bombasticii politruci înfoindu-se în penele ploștite de incultură și ură l-a amenințat pe misticul Valeriu:

” – Aici s-a terminat cu Hristos!

– Sunt aici oameni de mare valoare, care pot fi de folos țării, dar care mor pentru că nu streptomicină și nici vești de la familiile lor. Puteți să-i salvați ! …

– Noi nu vom repata greșelile trecutului, a răspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplică reacționarilor.

– Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputincioși, zilnic moare câte unul dintre noi și pe lângă toate astea, suntem supuși amenințării cu teroarea și tortura.

–  Cum îndrăznești să vorbești astfel cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori… ”( Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București-2006, pg.145 ) (va urma)