Da, Dumnezeu există la modul absolut!

Mie unul mi se pare o necuviință că omul, această nevrednică aparență a creației, nu doar că se îndoiește, dar pe la unele case mai mari ale ateismului chiar neagă cu înverșunare existența lui Dumnezeu, adică a Aceluia care constituie însăși esența existenței. Da, căci problema ateismului este următoarea: admite nevoia omului de transcendență, dar nu admite existența Acelui ceva infinit superior omului (ființă, principiu, fenomen), care poate să-i împlinească această trebuință, ceea ce – ne avertizează Norman L. Geisler în tratatul Filosofia religiei (Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999) – la urma urmei „reprezintă o cruzime existențială față de o nevoie atât de irevocabilă cum este cea religioasă”.

Vizibil deranjat de îndrăzneala ireverențioasă a tot mai mulți dintre semeni, gânditorul danez Søren Kierkegaard spunea la vremea lui că-i curată nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu! Păi cum să nu fie o nebunie, când, așa cum precizam mai sus, El trebuie văzut ca esența perfectă, eternă, atotputernică, atotiubitoare și atotștiuitoare a existenței (lumea văzutelor și nevăzutelor), concluzie spre care converg până și opiniile celor mai îndrăciți evoluționiști, aceștia, de la Darwin încoace, confruntându-se cu un dublu eșec: pe de o parte, cu neputința de a descoperi mult așteptatele verigi intermediare (fosile de tranziție) dintre specii, fapt care acreditează ideea că marile grupuri ale viului au apărut brusc și că formele de viață se reproduc numai potrivit speciei lor, iar pe de altă parte, cu imposibilitatea de-a oferi explicații plauzibile vizavi de uimitoarea armonie universală, apariția viului și năucitoarea profunzime a existentului, totul funcționând cu o precizie matematică.

De pildă, exactitatea mișcării electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului, extraordinara complexitate a celulei vii, care conține până la 200.000 de miliarde de molecule, formidabila organizare a stelelor, gazelor și a altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (bunăoară, Calea noastră Lactee numără peste o sută de miliarde de stele), a galaxiilor în roiuri și a roiurilor în superroiuri (se presupune că în Univers ar exista peste 50 de miliarde de galaxii, distanțele dintre ele într-un roi fiind, în medie, de circa un milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul supunându-se legii divine a deplasării în spațiul necuprins, în conformitate cu Planul originar și întru atingerea scopului statornicit încă de la facere de Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.

Dar, ne informează fizicianul și astronomul Bernard Lovell, viteza de expansiune a Universului pare să fie stabilită de Sursa acestei energii dinamice cu fantastica exactitate de a milioana parte dintr-o milionime: „Dacă viteza de expansiune ar fi fost mai mare cu a milioana parte dintr-o milionime, până în prezent întreaga materie din Univers s-ar fi dispersat…Iar dacă aceeași viteză ar fi fost mai mică cu a milioana parte dintr-o milionime, forțele gravitaționale ar fi produs un colaps al Universului în primul miliard de ani al existenței acestuia. Pe lângă toate acestea, n-ar mai fi existat nici stele cu viață lungă și nici viață”.

În pofida evidenței și a opiniilor de bun simț (precum cea a lui Sir Bernard Lovell), științificii evoluționiști continuă să susțină ba că Universul s-a creat singur prin explozia unui punct singular de mărime infinitezimală și densitate infinită (procesul invers formării găurilor negre – stele enorme ce se comprimă până la atingerea unor densități practic infinite), ba că viața a apărut în „supa organică” a începutului prin generația spontanee, adică din materia nevie.

Bernard Lovell precizează: „Dacă într-un moment din trecut Universul era un punct singular, având o mărime infinit de mică și o densitate infinită, trebuie să ne întrebăm ce a existat înainte și ce era în afara Universului…Trebuie să înfruntăm problema unui Început”. Conform Bibliei, acest Început este Dumnezeu, El creând tot ceea ce există din infinitatea energiei Sale de natură divină…

Cât privește teza apariției vieții din întâmplare, în urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental că „viața nu-i cu putință să provină decât din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversarii creaționismului, nimeni n-a izbutit să demonstreze că lucrurile stau altminteri. Dimpotrivă, biologia modernă a făcut aceste lucruri de-a binelea imposibile pentru evoluționiști. Din următoarele motive:

a) În formarea lor, proteinele depind de ADN. La rîndul lui, ADN-ul nu se poate forma fără proteine preexistente, fapt cu atât mai supărător, cu cât originile codului genetic ridică insolubila problemă a oului și găinii, biologii fiind conștienți că „mecanismul necesar pentru a-l face operant este mult prea complex pentru a fi apărut dintr-odată”. Totuși, evoluționiștii nu se dau bătuți, ci avansează ipoteza unui proces treptat, „prin care selecția naturală și-ar fi putut face lucrarea sa în mod progresiv”. Atâta doar că în absența codului genetic, care demarează procesul de reproducere, selecția naturală nu are ce să selecționeze…

b) Întrucât proteinele necesare vieții au molecule foarte complexe, înșiși evoluționiștii sunt de acord că șansa de formare din întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de una la 10113 (1 urmat de 114 zerouri). Și dacă avem în vedere faptul că unele proteine servesc drept materiale structurale, iar altele drept enzime (celula ar muri fără ajutorul enzimelor) și că pentru buna funcționare a celulei sunt necesare circa 2000 proteine cu rol de enzime, atunci șansa ca din întâmplare să se obțină toate aceste proteine este mai mică de una la…1040.000! Ca să ne facem o idee aproximativă despre aceste probabilități cu totul și cu totul neglijabile, fac precizarea că 10113 este un număr mai mare ca presupusul număr al tuturor atomilor din Univers și că evenimentul cu șansa de 1 la 1050 este considerat de matematicieni acel eveniment care nu se produce niciodată.

În plus, deși este știut că toate lucrurile se supun legii entropiei, adică tind spre dezordine, în Universul observabil domnește o atare ordine și cu un atare grad de organizare, încât mulți astrofizicieni sunt de părere că orice teorie cosmologică cu pretenții ar trebui să explice de ce acesta nu s-a transformat în haos.

Oamenii de știință moderni cred că armonia universală și viața pe micuța noastră planetă sunt rezultatul fabulos al acțiunii și interacțiunii celor patru forțe fundamentale: 1) Forța gravitațională – acționează mai puțin asupra atomilor și mai mult asupra corpurilor de mari dimensiuni (planete, stele, galaxii, roiuri de galaxii); 2) Forța electromagnetică (principala forță de atracție dintre protoni și electroni) – permite formarea moleculelor; 3) Forța nucleară tare – ține împreună protonii și neutronii din nucleele atomilor; 4)Forța nucleară slabă – stă la baza dezintegrării elementelor radioactive și a activității termonucleare a soarelui.

De exemplu, dacă forța  electromagnetică ar fi mai mică, electronii nu ar mai gravita în jurul nucleului și atomii nu s-ar putea combina pentru a forma molecule. Invers, dacă aceasta ar fi mai mare decât cea stabilită de Creator, electronii ar „cădea” pe nucleu, între atomi n-ar avea loc reacții chimice și viața ar fi imposibilă. O infimă variație a forței electromagnetice la scară  cosmică s-ar răsfrânge asupra soarelui, generând modificări ale intensității luminii,  acest lucru ar îngreuna procesul fotosintezei până la a-l face imposibil, iar apa n-ar mai avea proprietățile ei vitale. Vasăzică, de precizia forței electromagnetice depinde însăși viața noastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*