Este Occidentul bolnavul secolului XXI?

Toată lumea vorbește, grav sau dezinvolt, despre momentul critic prin care trece Occidentul, dar sunt parcă prea puțini cei care încearcă să expliciteze mai riguros ce mai înseamnă, de fapt, în acest moment, Occidentul. Și, mai precis, care ar fi azi numitorul comun al Occidentului. Sau – și mai delicat subiect – în ce măsură se mai poate vorbi acum de interese comune și solidaritate occidentală.

Președintele Consiliului European, Donald Tusk, unul dintre foarte înalții demnitari ai Europei Unite, care ar trebui să inspire încredere și să pună în mișcare soluții, se tânguie public, înainte de summitul anual al NATO, că Europa trebuie să se pregătească pentru „cele mai sumbre scenarii” din cauza președintelui Trump și că neînțelegerile transatlantice sunt mult mai mult decât un război pe piață de schimb. Abordările pesimiste publice abundă, cele confidențiale sunt probabil monedă curentă. „Project Syndicate” titrează un grupaj de eseuri în chestiune peste care trece un curent de-a dreptul capitulard. Sub genericul „Cum a fost pierdut Vestul”, fostul secretar general al NATO și fost președinte al Comisiei Europene Javier Solana scrie despre „Spargerea Occidentului”, Jim O’Neill, fost boss la Golden Sachs explică „De ce G7 e un Zero”, iar universitarul american Dani Roderick lămurește că eșecul Vestului vine de la privilegierea „liberalismului” în dauna „democrației”. Mai frust, săptămânalul german „Der Spiegel” constată că „Occidentul, așa cum îl știam noi cândva, nu mai există”, iar cotidianul britanic „The Guardian” prevede că summitul NATO din iulie ar putea fi „un dezastru care ar așteapta să se întâmple”.

Comentatorul politic al săptămânalului german „Die Zeit” Jochen Bittner merge mai departe în stabilirea diagnosticului pacientului occidental printr-o formulare fără ocolișuri, dacă nu chiar corozivă: „Timp de 70 de ani, occidentalii (a se citi: vest-europenii – n.a.) au edificat ordinea liberala, cu Europa în centrul ei, pe seama americanilor. (…) Și în timp ce America plătea pentru apărarea occidentală, europenii se inzestrau cu structuri sociale fără egal și cu industrii pentru export ultracompetitive”. (De altfel, ziaristul german remarcă în context că președintele Trump, cu toate „accesele de furie excesivă ale unui om binecunoscut deja pentru impulsivitatea sa”, are dreptate pe fond când susține că „ordinea mondială este dezechilibrată și inechitabilă”)…

Argumentația produsă de comentatorul german este structurată în patru puncte: 1. UE este un factor enorm de inegalitate, mai ales pe zona liber-schimbului, care împiedică accesul statelor nemembre pe piețele sale; 2. Moneda unică avantajează net Germania pentru că, în condițiile excedentului sau comercial colosal, asigura competitivitatea întreprinderilor germane pe plan internațional; 3. Prin delocalizarea producției în alte state, Germania (și nu numai) a profitat de enormele ecarturi între salariile din statele UE („în Slovacia, Polonia sau Ungaria, salariul e doar cât o treime al celui din Germania”); 4. Vest-europenii au neglijat constant respectarea obligatiiilor lor financiare din NATO de a contribui la costurile de apărare.

Și totuși, continuă Bittner, măsurile impuse de președintele Trump Europei sunt ilegale. Dar Europa trebuie să înțeleagă motivele furiei Washingtonului și să coopereze cu acesta pentru corectarea dezechilibrelor sistemului. Altfel spus, deși nu puține voci, chiar din spațial euroatlantic, prohodesc sfârșitul Occidentului (un pas următor, spun ei tot mai des, ar fi ieșirea SUA din NATO), mult mai mulți sunt comentatorii care caută să identifice soluții de salvare a unității Occidentului, iar asemenea soluții încep să fie puse tot mai febril în dezbaterea de idei interoccidentală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*