Dacă n-ați văzut niciodată Central Park din New York, îl puteți vedea cum arată în filmul Autumn in New York (2000). Un fenomenal covor galben de frunze căzute, lacuri, păsări, ploi cuminți, o atmosferă divină, care evită măreția zgârie-norilor din jur, dimpotrivă, se prelungește într-un Manhattan de epocă, al locurilor vechi din Downtown, abia în final, când există o transfocare înapoi de pe o fereastră, apare și măreția orașului. E un cadru semnificativ fiindcă ce s-a întâmplat acolo, într-un mic spațiu, capătă valoare universală, se poate întâmpla oricând și oriunde. Oricând se poate întâmpla o poveste de iubire așa de simplă, între un afemeiat bătrâior și o tânără dornică de iubire, de maturizare.
Actorul american Richard Gere este as în roluri de personaj pervers, de seducator fără măsură, de fante, zeci de filme l-au făcut remarcat în această postură. Faimoase sunt American Gigolo (1980), Pretty Woman (1990), cu Julia Roberts, Chicago (2002) și multe altele. Dar în Autumn in New York / Toamnă la New York, regizat de chinezoaica Joan Chen, care preia modelul iubirii tragice din Love Story (1970), el suferă o transformare radicală. Filmul este o dantelărie sufletească, o adevărată chinezărie a sentimentelor, în care relațiile dintre personaje și peisaj capătă valențe neașteptate. Așa se țese povestea neobișnuită, neverosimilă, a doi îndrăgostiți până la moarte. Până la moartea ei. Ba și dincolo de moarte.
La formula lansată de Shakespeare cu Romeo și Julieta, dragostea pură sacrificată pe altarul luptei între două familii rivale, aici se adaugă varianta modernă, bolala incurabilă. În Love story, ea era bolnavă de cancer, aici, în Toamnă la New York, ea e bolnavă de inimă. Acolo, ea era săracă, iar el bogat și cu relațiile lui încearcă să o salveze. Așa încearcă și Will (Richard Gere), deși nu e bogat, dar are relații, prin femei, o adevărată bogăție. Până și Charlotte (Yvonna Ryder), este fata unei iubite a lui Will (Richard Gere). Deși pare de necuprins, lumea e mică. Toate fostele iubite și fostele spectre ale lui Will apar în film. Sau sunt în legătură cu personajul. Dar toată această țesătură de fire, ca o plasă de păianjen, se rup când Will realizează că numai o dată în viață poți iubi cu adevărat, că aventurile sentimentale sunt ca un fum, fără consistență. El dă lupta cu sine, cu spiritul lui nestatornic de playboy, care nu crede în dragostea eternă, ci doar în aventurile clipei. Nici ei nu-i promite o relație de durată. Dar deodată descoperă că și pentru ea, pentru Charlotte, nu există decât iubirea de acum, iubirea prezentă, fiindcă viața ei e pe terminate, medicul i-a mai dat un an de viață, dar acel an devine câteva săptămâni, fiindcă moartea nu mai are răbdare. Hotărârea lui Will de a fi fidel unei iubiri atât de scurte se suprapune cu dorința lui de a prelungi această iubire, de a o face eternă, dovadă gona pe care o dă după un chirurg, îl caută pe toată planeta, să-l găsească pe cel mai bun, care ar putea-o salva. Îl găsește, dar boala se dovedește mai puternică. Omul este învins de moarte. Moartea învinge aici pe toate planurile, poate de aceea ce trece dincolo de ea, ceea ce rămâne în sufletele noastre, este acest puternic sentiment al iubirii, acest miracol cu care ne-a înzestrat natura, care face minuni, trece de orice obstacol, te naște din nou, te menține într-o permanență a timpului.
Altfel n-ar fi posibil să existe o iubire atât de profundă între un pervers, care nu crede în iubirea de durată, în familie, în Dumnezeu, în nimic, și o fată pură, educată, sensibilă. E ca iubirea între King Kong și Mary. Această asociere mi-a fost sugerată de scena când Will o vizitează pe Charlotte la spital. Ea e întinsă pe pat, doarme, iar el îi cuprinde cu un braț capul, ca un gest de ocrotire, de mare tandrețe. Tandrețea este acest sentiment nelumesc, supranatural, care face posibile legăturile dintre ființe atât de nepotrivite.
Căci totuși, după căutări răscolitoare, cei doi îndrăgostiți se potrivesc, deși sunt atât de diferiți, de atipici, nu numai prin vârstă, dar și cultural, el nefiind în stare să emită judecăți profunde, ci doar clișee legate de meseria de bucătar, pe care a practicat-o, pe când ea îi citează mereu din Emily Dickinson, cea mai minunată poetă romantică a Americii. Versurile lui Dickinson se îmbină cu peisajul tomantic și cu stările sufletești de mare sensibilitate, de tandrețe neobișnuită.
Credeam că numai rușii sunt campioni în a reda acest strat superior al ființei umane, tandrețea, dar iată că și americanii o pot face, evident, cu suport chinezesc. Fără îndoială, tandrețea este un sentiment universal, nici nu se poate imagina iubirea profundă, eternă, fără ea. Și momentele de tandrețe sunt jucate excepțional de cei doi actori, fiindcă tandrețea învinge orice comportament brutal, ea este inocența pură. Iar figura lui Richard Gere trădează starea de inocență, jocul lui cu sine, cu viața, are ceva copilăresc, nevinovat. Nu-l crezi în stare de păcate. În relația dintre cei doi, deși el spune că „ți-aș putea fi tată”, Will pare copilul și Charlotte, mama, fiindcă Winona Ryder reușește să treacă prin multe trepte expresive, de la stări adolescentine la stări mature, ba chiar foarte dure, ca atunci când îl surprinde pe Will că o înșeală cu o fostă iubită. Ea, deși are 21 de ani, se dovedește de o maturitate superioară lui Will, care, la 48 de ani ai săi, se poartă adesea prostește, imatur, fiind la tot pasul atras de sexul slab, un afemeiat notoriu. Și tocmai maturitatea ei, senzaționala dorință de a iubi, de a cunoște fericirea prin iubire, îl face și pe el să se schimbe, să aibă un șoc în comportament, cerându-i ei să-i dea o nouă șansă, să-l lase să-și arate dragostea, să-i arate că și el poate fi statornic în iubire.
Și Will se schimbă total, ca în filme, dragostea pentru Charlotte îl face să devină un adevărat bărbat care merită iubit. Spectrele trecutului încep să se șteargă, deși o aripă a lui îi este dragă, și anume aceea când apare în viața sa propria fiică, rezultată dintr-o aventură cu o altă femeie. Iar fiica a venit să-i spună că este însărcinată. Și, la sfârșit, după moartea lui Charlotte, Will se află cu fiica sa într-o barcă, pe un lac din Central Park, având în brațe băiatul ei. E pe rol de dădacă. Aceasta este lecția iubirii, cum o fiară poate fi domesticită. În barcă este o familie, tata, fiica și nepotul. O imagine ruptă din Sfânta Familie, model al tandreții absolute. Oare acesta să fie lecția iubirii care s-a terminat atât de repede, care nu a ținut decât o toamnă?
Lasă un răspuns