Arhiva zilnică: 30 iunie 2018

Casa Ilie Micu, relocată la Măgurele și deschisă ca muzeu…

Data: 18 ianuarie 2025 by Redacția

Inaugurarea „Casei-Muzeu de la Măgurele” (Aluniș) a fost un adevărat triumf, atrăgând numeroși vizitatori entuziasmați să exploreze această bijuterie arhitecturală transformată cu grijă într-un spațiu ce celebrează istoria și cultura locală. Una dintre ultimele perle ale arhitecturii vernaculare din Muntenia, salvată de la demolare, relocată, reconstituită, restaurată și reabilitată cu ajutorul a peste 100 de voluntari din Ilfov, Giurgiu, Prahova și Teleorman și prin finanțarea Consiliului Județean Ilfov și a peste 50 de entități, private și individuale, strălucește din nou. Aflată pe amplasamentul Centrului Cultural „Theodor Stănescu” din orașul Măgurele, casa acum măturată, scuturată, ștearsă de praf, cu lemne gata tăiate pentru foc, este gata să inagureze o nouă etapă, în care va funcționa ca un spațiu dedicat istoriei și culturii, păstrând vie amintirea lui Ilie Micu – proprietar și a vremurilor în care tehnologia modernă făcea primii pași în satele românești. Casa din Remuș (jud. Giurgiu, fost Vlașca) era un simbol al comunității locale și un exemplu reprezentativ de arhitectură interbelică din această zonă. „Se poate salva patrimoniul, chiar și în condiții dificile, atunci când există voință și implicare”, a declarat Președintele fondator al Asociației „Monumente Renăscute”, Radu Ștefănescu. „Dorim în continuare ca, prin acțiunile noastre, să sprijinim salvarea patrimoniului vernacular – acest tip de case tradiționale. Am început în comuna Corbeanca și am continuat aici. Avem în Măgurele, acum, o casă cu adevărat valoroasă prin aspectul ei, prin arhitectură și istorie. Interiorul a fost decorat cu obiecte autentice, de asemenea de mare valoare. Felicit pe toți cei implicați și dedicați realizării acestui proiect” a precizat Alexandrina Niță, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov. La eveniment au mai fost prezenți localnici, voluntari care au lucrat la acest proiect, consilieri locali și județeni, reprezentanți ai Primăriei Măgurele, ai Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov, ai Asociației „Monumente Renăscute”, elevi ai Liceului „Horia Hulubei” din Măgurele, iubitori de datini și tradiții strămoșești, care au încântat audiența cu colinde. Au fost cu toții întâmpinați cu covrigi calzi, nuci, portocale și gutui.

Evenimentul a cucerit inimile participanților, care au admirat nu doar fațada reînnoită, decorată cu desene și culori captivante, ci mai ales interiorul casei, transformat într-o autentică incursiune în tradițiile de odinioară. Atmosfera din interior a fost de-a dreptul fermecătoare, fiecare detaliu reflectând pasiunea pentru conservarea patrimoniului cultural. Obiectele expuse – lavițele, lada de zestre, preșurile țesute manual, macatele viu colorate de pe pat și pereți – au creat un tablou perfect al vieții tradiționale românești. Sobele încălzite bine și mirosul discret de busuioc așezat lângă icoane au întregit farmecul locului.

Casa a fost construită în 1932, cu tindă pe mijloc și două camere, stânga – dreapta, plus o polată (magazie) în lateral, pe o structură de paiantă de lemn de salcâm, cu îngrădeală de alun. Tâmplăria ușii din față se remarcă prin dispunerea și forma cercevelelor și dă prestanță întregii case. Prispa deține un portic cu colonadă și arcade ce accentuează stilul neo-românesc și dorința de diferențiere și particularizare a proprietarilor. Imobilul a fost remarcat în anul 2022 de Asociația „Monumente Renăscute”. Odată stabilită mutarea casei monument, restauratorul Rodica Mihaela Tănase din Măgurele s-a ocupat de pictură, iar structura întregii case a fost realizată de meșterul popular Gheorghe Turbea.

Ștergarele cusute cu migală, strachinile și tacâmurile din lemn, cuierul și cojocelul tradițional, perdelele și mileurile lucrate manual au oferit o experiență vizuală și emoțională unică, transportând vizitatorii într-o epocă demult apusă. În curtea muzeului, copiii au împodobit un brad românesc, adăugând o notă de sărbătoare acestui moment special. Evenimentul, rezultat al eforturilor comune ale Consiliului Județean Ilfov, CJCPCT Ilfov, Primăriei Măgurele și Asociației „Monumente Renăscute”, a demonstrat că patrimoniul cultural poate fi readus la viață prin implicare și determinare. „Casa-Muzeu de la Măgurele” este acum un simbol al moștenirii culturale păstrate cu grijă și un exemplu de succes în salvarea valorilor tradiționale. Restaurarea Casei Ilie Micu este unul dintre proiectele majore ale Asociației „Monumente Renăscute” din anul 2024 – completând cu anul trecut 2023, tot în luna decembrie, când a fost inaugurată Casa Frusina din Corbeanca – și se dorește a fi un puternic imbold pentru operațiuni similar din toate zonele rurale ale sudului României. Menirea asociației este salvarea patrimoniului vernacular, abandonat și uitat, pe nedrept ignorant de comunități, care a fost creat de străbunicii și bunicii noștri. Ea dorește să inspire și să determine comunitățile ca acest patrimoniu să fie salvat și transmis generațiilor viitoare. Veniți alături de noi și salvați patrimoniul! (G.V.G.)

Casa Băniei – cea mai veche construcție civilă din Craiova

Data: 18 ianuarie 2025 by George V. Grigore

Casa Băniei este și cea mai veche construcție civilă din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în 1699 pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere a Catedralei Mitropolitane Sf. Dumitru și în apropierea Monumentului Frații Buzești, în partea nordică a Parcului Sf. Dumitru (Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau Parcul Frații Buzești). După cele mai multe opinii istorice, casele bănești ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. Casele, construite în centrul Craiovei, lângă Biserica Sf. Dumitru (fosta Biserica Băneasa sau Biserica Domnească), pe locul altor clădiri boierești mai vechi, au servit drept reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit Casele Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și Mogoșoaia, sau la Mânăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni.

Astfel, aflăm că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino, și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731 al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt menționate casele bănești („das Bannat Hau”), care se aflau pe o înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins, înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei, și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei.

În 1737, austriecii au intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu mai era cu putință a locui cineva întrânsele”. În 1750, Episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești „ca să dreagă acele case, să fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.” Imediat, Episcopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine, încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la 1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf. Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit înainte să îl termine.

Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt efectuate abia în 1780, de Episcopul Filaret, care „au voit a ști locul acelor case, de unde și până unde au fost atât lungul, cât și latul, una ca să nu să fi împresurat de către vecinii locului, al doilea ca să știe și prea Sfinția Sa câtă gătire să facă de a să drege acele case și să facă curte de zid de jur împrejur”. Cu hotărnicirea locului sunt însărcinați boierii Ioan Glogoveanu Stolnic și Ioniță Brăiloiul Sluger, care determină poziția caselor bănești și suprafața ocupată. Acestea se aflau pe dealul de deasupra celor șapte fântâni, la sud de biserica Sf. Dumitru, ocupând un teren în forma unui patrulater cu laturile neegale și cele de la vest și est curbate. Terenul avea laturile de 60 stânjeni spre SV, 45 stânjeni spre S, 55 stânjeni spre E și 49 stânjeni spre N, cu o suprafață totală de 2725 stânjeni pătrați, și se învecina la N cu locul bisericii Sf. Dumitru și Ulița cea Mare (str. Sf. Dumitru de azi), la E cu Ulița cea mare (str. Matei Basarab de azi), care se întâlnea cu Ulița mare de la nord (str. Sf. Dumitru de azi) în fața vechii porți a Caselor Bănești, la S cu un drum de picior, ce cobora la fântâni pe lângă zidul din dos al proprietății (azi Blv. Știrbei Vodă), și la V cu muchea dealului, la poalele căruia se aflau fântânile. La E, peste Ulița cea mare, se afla curtea Slugerului Costache Pandia, ulterior proprietatea lui N. N. Popp (azi Căminul preoțesc Renașterea), iar la S, peste drumul ce cobora la fântâni, era locul caselor răposatului Paharnic Fota Vlădoianul (foste Hagi-Preda). La începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de moșie.

În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare: până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924, local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare, anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin Demetrescu, directorul Muzeului Regional al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul Palatului Administrativ), primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu, împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea „în mod principial și numai spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești, proprietatea Municipiului”.

Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean. Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică, 28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în „sala mare de sus” a Casei Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, gen. Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional „retrocedarea Casei Băniei din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13.585 mp” pentru organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări, în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320.000 lei pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original, brâncovenesc. Expoziția permanentă a Secției de Etnografie a Muzeului Olteniei a fost executată de Întreprinderea de Stat Decorativa București și inaugurată la 23 august 1967. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare. Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada 2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile „Facerea pâinii” (de la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și „Ritmurile vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase, icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de păpuși. În prezent, clădirea, clădită pe bolți de cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă. Acum depinde de Muzeul Olteniei Craiova, aici fiind expuse colecțiile secției de etnografie. Comorile istorice și de tradiție ale Olteniei sunt bine reprezentate și prezentate turiștilor și iubitorilor de folclor și meșteșug authentic.

„Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor” din Sibiu – ultimele urme ale centurilor de fortificații ridicate începând cu secolul XIII

Data: 18 ianuarie 2025 by Redacția

Atât de căutatul oraș Sibiu are istoria sa medievală destul de bogată. Și totuși, pare un oraș „deschis”, fără fortificații de zid, precum alte locații transilvane. Căutăm în istorie și aflăm că vechea cetate medievală a Sibiului a fost întărită cu ziduri de piatră și cărămidă, ca sistem de apărare împotriva atacurilor hoardelor de invadatori, ce amenințau distrugerea așezării. Acestea poartă numele de „centuri de fortificații” și au fost construite începând cu secolul al XIII -lea. În anul 1366 este finalizată ce-a de-a treia mare centură, an ce marchează și avansarea cetății la stadiul de „oraș”. Dar, chia din anul 1191 se începe construcţia primelor ziduri de fortificaţii în jurul Bisericii Sf. Maria (care era construită). Apoi la 1224, se finalizează prima incintă de fortificaţii în jurul actualei Pieţe Huet. În acelaşi an începe lucrul la a doua centură de fortificaţii. 1241 este anul când se finalizează a doua centură de fortificaţii care cuprindea actuala Piaţa Mică. În 1357 încep lucrările la cea de-a treia centură de apărare. Anul 1366 este anul când se finalizează a treia centură de fortificaţii a oraşului în jurul Oraşului de sus. La 1457 Oraşul de jos este inclus în centura de fortificaţii. În 1501 Turnurile din sud-estul centurii de fortificaţie a oraşului sunt supraînălţate. 1540 este anul în care încep construcţiile rondelelor de artilerie şi a bastioanelor. Prima construcţie este Turnul Gros. În 1551 se începe construirea Bastionului Haller. În 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). Curând, în 1552 se începe construirea bastioanelor Porţii Cisnădiei şi Porţii Ocnei (Burger). În 1553 oraşul vinde Turnul Sării lui Michael Dischler şi F. Remmer. La 1570 este terminat bastionul din faţa Porţii Cisnădiei. La 1577 este terminat bastionul din dreptul Porţii Turnului (Sag). Abia la 1622 începe construcţia la ultimul bastion, Bastionul Soldisch. Acesta va fi finalizat în anul 1629. În 1638, pe 28 august, trăsnetul loveşte Turnul Pielarilor iar explozia prafului de puşcă aflat înăuntru provoacă un incendiu devastator. Ca un făcut, la 1711, Turnul Curelarilor este lovit de trăsnet iar explozia prafului de puşcă depozitat acolo distruge o parte din zidul cetăţii. În incendiul declanşat ard 140 de case. În 1720 la cele patru porţi ale oraşului se angajează paznici. În 1771 în bastionul Haller se construieşte o şcoală de călărie acoperită. În 1772 oraşul predă Turnul Sării călugăriţelor ursuline care în acelaşi an cumpără grădina Breslei Curelarilor. În 1807 se demolează Turnul Ţesătorilor de pe Soldisch. În 1818 se amenajează scările de pe promenadă de lângă teatru. Se construieşte Templul Concordia. În 1819 Arcadele din zidul cetăţii sunt date în chirie.

În 1830 se demolează poarta exterioară a Ocnei. În 1836 se demolează turnul Porţii Cisnădiei. În 1851 se demolează casele de pe tunelul spre strada Ocnei. În 1852 se demolează bastionul porţii Turnului (Sag), dar și zidul interior de la Soldisch împreună cu turnurile mici. În 1853 se demolează Turnul interior de la Poarta Elisabeta. În 1854 se demolează Turnul Frânghierilor de la Poarta Leşurilor. În 1857 se demolează Poarta Ocnei (Burger). În 1858 se demolează Poarta Turnului (Sag). În 1860 este amenajat Pasajul Scărilor şi desfinţată rampa de urcare. În 1865 este demolat bastionul de la poarta Ocnei (Burger) și se demolează Turnul cel mare al Porţii Elisabeta împreună cu zidul. În 1871 se demolează zidul cetăţii între străzile 9 mai şi Pielarilor. În 1872, la 27 noiembrie 1872, se hotăreşte să se demolează ultimele ziduri din oraşul de jos. Demolarea va începe în 1873 şi va continua până în 1886 când ultimele ziduri dispar. În 1877 se demolează „Turnul lui Herbert” de la teatru. În 1881 este demolat Turnul Aurarilor de pe Soldisch. În 1890, la 17 iulie, este demolat Turnul Sării. În 1895 comunitatea oraşului hotărăşte demolarea zidului oraşului de pe Harteneck (Cetăţii). În 1898, la 1 august, sunt demolate Turnul Preotului şi Capela lui Iacob din Piaţa Huet. La 1903 este demolat zidul exterior al cetăţii de pe Soldisch. Din întreaga fortificație, doar 2 turnuri mai sunt astăzi în picioare, dar stau uitate printre multe alte imobile orășenești și de agențiile turistice, dar și de autoritățile locale. Vorbim despre două dintre turnurile de apărare ale Sibiului medieval: „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor”. Acestea totuși există, încă stau în picioare, deși pericolul dispariției lor persistă în ultimii ani. Ambele se află într-o stare avansată de degradare. Cel numit „Turnul Pulberăriei” se află în curtea Colegiului Tehnic Independența, de pe strada Ocnei 33. A fost ridicat la începutul secolului al XVI-lea în cadrul centurii a IV-a de apărare, având rol de depozit pentru praful de pușcă. Turnul făcea parte din cel mai puternic complex fortificat al oraşului, care apăra Poarta Ocnei. Este un turn masiv, cu plan circular, construit în acest mod pentru a putea rezista tirului artileriei de asediu. Din punct de vedere cronologic, aparține de fapt noului sistem de fortificare, conceput la sfârșitul sec. al XV-lea. Totuși, Alexandru Avram crede că, orientându-ne după elevația sa masivă, circulară, „nu putem fi de acord cu datarea turnului în ultimul sfert al secolului al XV-lea. Mai corectă ni se pare ipoteza conform căreia pe acel loc se afla un turn – încredințat spre apărare breslei fierarilor -, care, odată cu reluarea lucrărilor de fortificare, a fost înlocuit de turnul actual”. În anii ’60 era folosit ca depozit al Fabricii 13 Decembrie, iar ultima „restaurare” s-a făcut în anii 1974-1975. În anii ’80 aici funcționa un „Atelier de confecționat lozinci și material propagandistic” pentru comitetul PCR al Uzinei Independența. Turnul Pulberăriei are înălțimea de 14,5 metri, ceea ce ar trebui să îl face vizibil în peisaj, dar de fapt, nu-i poți vedea decât vârful turnului…

Am mers puțin mai încolo, pentru a vizita celălalt turn „izolat”: „Turnul Pielarilor” (în germană Ledererturm sau Marienturm, „Turnul Mariei”). Acesta se află la intersecția dintre străzile Pulberăriei, Rimski-Korsakov și Zidului. Acesta este „păzit” de un gard metalic, este înconjurat de vegetație care crește haotic, iar singurul semn că e vorba de o construcție istorică este plăcuța care indică faptul că e vorba de un „monument istoric”, având datat anii 1357-1366. Și acesta aparține incintei a IV-a, fiind al doilea turn păstrat în forma originală în Orașul de Jos. „Cu plan octogonal, are patru nivele, din care ultimul, ieșit în consolă, dotat cu câte trei guri de păcură, deasupra cărora se află câte un gol de tragere pătrat, cu partea superioară în arc de cerc, pentru piese de artilerie ușoare (…) Ultimul nivel este boltit cu opt suprafețe sferice care formează muchii intrate”, este descrierea lui Ioan Bucur în cartea „Municipiul Sibiu. Centrul istoric” (1999, editura Rheinland Köln), elaborată împreună cu Alexandru Avram. Turnul a fost incendiat în 31 martie 1566 și a explodat din cauza pulberii depozitate aici. S-a întâmplat același lucru în 7 septembrie 1570, când a avut loc un alt incendiu catastrofal. În 28 august 1638 turnul a explodat pentru a treia oară din cauza unui fulger, fiind reconstruit în același an. Reconstrucția de atunci i-a oferit aspectul de astăzi. Inițial, în vârf turnul purta un steag de vânt cu stema orașului. Înălțimea turnului este 18,60 m. Numele acestuia provine de la breasla pielarilor. O breaslă era o organizație a unor meșteșugari ce aparțineau unei anumite profesii, ce a apărut în Evul Mediu. Sibiul era un important centru administrativ, politic, dar și comercial din regiunea Transilvaniei. În cetatea medievală erau prezente numeroase bresle, care aveau fiecare un sediu central și ateliere de desfacere. Aceștia aveau mai multe avantaje economice la procurarea materiei prime necesare lucrului. Însă, ei aveau și obligații față de oraș, cum ar fi întreținerea și procurarea de armament pentru un anumit turn, situat în vecinătatea sediului lor. Pielarii erau cei ce ocupau cu prelucrarea pielii de animale; breasla acestora primește sarcina de a aproviziona „Turnul Pielarilor”, de aici și numele acestei construcții. Acesta era folosit ca depozit de praf de pușcă. Din acest motiv, el mai este cunoscut și sub denumirea de „Turnul cu Pulbere cel Mic”, pentru a se diferenția de Turnul Pulberăriei (cel Mare). Acesta este construit din cărămidă cu o bază octogonală, iar acoperișul este în formă de piramidă octogonală și este acoperit de țiglă.

Istoricul Răzvan Pop, directorul Bibliotecii Județene ASTRA ne spune următoarele: „Sunt ultimele urme ale cetății medievale. Sunt și mai importante, deoarece sunt cam ultimele urme ale fortificației Orașului de Jos. Turnul Pielarilor este construit la mijlocul secolului al XV-lea, iar Turnul Pulberăriei, aproximativ o jumătate de veac mai târziu. Au avut parte de câteva asedii, au explodat și apoi au devenit martore la viața sibienilor în următoarele secole. Demult se discută de integrarea lor în circuitul cultural și turistic. Multe proiecte, multe idei, multă teorie, mai puțină practică. Probabil că ele își vor regăsi misiunea culturală și istorică odată cu cuprinderea integrală a Orașului de Jos în lumea turistico-culturală a Sibiului, precum este Orașul de Sus. Vedem deja pași serioși în acest sens: Piața Aurarilor, Pasajul Scărilor sau piațetele Dragoner și Concordia devenind spații de viață urbană a sibienilor. Ele trebuie, în primul rând, reabilitate, iar apoi, evident, trebuie să își găsească un sens. Că acela va fi unul muzeal, unul cultural sau unul simplu turistic, suntem convinși că administrația locală le va găsi rostul la momentul potrivit”.

Orașul modern Sibiu a vrut – pare-se – să se scuture de centura de fortificații și să „se declare” oraș modern și deschis. Puţine urme au mai rămas din cea de-a patra centrură de fortificaţii a vechiului Sibiu, care era menită să apere partea de jos a oraşului. Pe vremuri, linia zidurilor, care începea de la Bastionul Soldisch, atingea râul Cibin în zona actualei pieţe cu acelaşi nume, „ţinând” cursul apei până la actuala/fostă fabrică „Independenţa”, ajungea spre gară pentru a se „întâlni” aici cu centura a III-a la Biserica Ursulinelor, avea trei turnuri de poartă, două bastioane, o rondelă de artilerie şi nu mai puţin de 20 de turnuri de apărare (numărate pe planul de la 1699 al lui Giovanni Morando Visconti). Acum, în anul 2011, mai există doar două turnuri „sigure” (cel al Pielarilor şi cel cu Pulbere), unul probabil modificat (cel de la vechiul arsenal) şi câteva resturi de ziduri. Restul au fost demolate în secolul a XIX-lea şi în a doua jumătate a secolului XX. Turnul Pielarilor este unul dintre supravieţuitori. Un mare supravieţuitor putem spune, dat fiind că el a fost, de-a lungul istoriei sale, distrus şi refăcut de mai multe ori. E uşor de găsit: la intersecţia dintre strada Rimski-Korsakov cu Zidului. Este mai greu de căutat, deoarece traseele „turistice” sibiene îl ocolesc în general, deoarece zona nu are „look”-ul turistic al centrului. Totuşi, ne vom opri la el, deoarece are şi el povestea sa. Studiind planurile vechi ale cetăţii Sibiului, realizezi că faimoasa invincibilitate a sa s-a datorat combinaţiei dintre construcţiile defensive şi cadrul natural. Aici, de exemplu, cei care ar fi atacat din această parte Sibiul, ar fi avut multe obstacole de trecut. În primul rând Cibinul. Apoi, terenul mlăştinos la care se adaugă câteva iazuri la care s-ar fi adăugat „focul” apărătorilor de la porţile/bastioanele Ocnei şi Burger/Turnului. Apoi, ceea ce a mai rămas din atacatori s-ar fi lovit de un val de pământ şi de replica apărătorilor celor patru turnuri din zonă. Deci, aproape „misiune imposibilă”. Cercetările arheologice efectuale în octombrie anul trecut au scos la iveală faptul că aici, iniţial, a fost doar un zid de apărare, turnul fiind construit ulterior anului 1457, anul construirii celei de-a patra centuri de fortificaţii a oraşului. Zidul a fost ridicat pe locul unde curgea un braţ al Cibinului, ulterior transformat în mlaştină, care a fost asanat şi umplut cu resturi menajere, printre care fragmente ceramice şi oase de animale. Fundaţia din piatră a turnului este, datorită şi terenului pe care a fost construit, extrem de groasă – patru metri. În ultima vreme, a servit de „locuinţă socială”, depozit de gunoi sau wc pentru diverşi vagabonzi sau cerşetori. În anul 2007, Ministerul Culturii a predat municipalităţii sibiene o documentaţie pentru restaurarea a şase obiective istorice, printre care şi Turnul Pielarilor, dar aceasta încă nu a demarat încă. A mai existat, în 2008 intenţia ca aici să funcţioneze, după restaurare, filiala locală a Ordinului Arhitecţilor din România-Filiala Sibiu Vâlcea. Intenţie despre care iar nu se mai ştie, public, nimic.

Ca reprezentări în artă, Turnul Pielarilor nu a fost niciodată un răsfăţat al pictorilor, desenatorilor sau fotografilor. Localizarea sa într-o zonă de „categoria a II-a”, departe de strălucirea centrului, l-au făcut să treacă ceva mai neobservat. Totuşi, au apărut câteva reprezentări ale sale, de-a lungul timpului. Am putea spune că prima confirmare „grafică” a existenţei sale o avem de la planul lui Visconti şi cele ulterioare lui, incluzând aici şi Harta Iosefină/Josephinische Landaufnahme. Nu am luat în considerare unele reprezentări ale Cetăţii Sibiului care erau mai mult fanteziste decât reale. Turnul se regăseşte şi în pictura de la 1808 a lui Franz Neuhauser, fiind cel din extremitatea dreaptă a imaginii. Cea mai cunoscută şi răspândită imagine de epocă a Turnului Pielarilor aparţine lui Johann Boebel, din albumul său cu vechile fortificaţii sibiene unde se vede clar zidirea gurilor de foc, pasajele de intrare la nivelul inferior şi superior, şi zidurile centurii de fortificaţii. Au fost editate în prima jumătate a secolului XX, şi câteva cărţi poştale – inclusiv cu vederea dinspre Cibin, apoi această rămăşiţă a fortificaţiilor Unterstadt-ului a căzut într-o oarecare dizgraţie, imagini ale sale mai regăsindu-se doar în ghidurile turistice sau în publicaţiile care tratează istoria locală. „Turnul de pulbere” și „Turnul pielarilor” din Sibiu rezistă după secole, pe poziţia lor defensivă. Își apără istoria și valoarea, așteptând ca și omul să îi găsească loc în traseele lui turistice, fiind restaurare și devenind puncte muzeale (poate parțial virtuale, cu reprezentarea tuturor fortificațiilor ce au fost construite în timp, spre apărarea orașului Sibiu), sau mici centre comerciale, precum ceainării, cafenele, biblioteci, puncte de informare turistică, ateliere creative etc.

Jaful „codrilor” de sub codrii…

Data: 17 ianuarie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

O prădare a avuțiilor noastre făcută, nu doar de venetici, dar și prin mâna „românilor” din camerele de servitori din conacele grofilor de la Budapesta… Or, pentru toți aceștia, nu doar ca nesarea în bucate să le fie „bucatele” după mârșavele trădări, ci și sarea în ochi să le usture privirile pentru toate vânzările de țară și de glie la care s-au dedat! Și blestemată să le fie albeața ochilor sub grăunțele colțuroase de sare, ba, doar sare să le mai curgă din ochi în loc de lacrimile pe care nu le-au vărsat nici măcar o dată față de durerea de sânge a ființei noastre românești, chinuite, torturate, mutilate, doar-doar se va stinge mai repede… Și nu uitați tâlhari de țară, blestemul hoției de sare e mai cumplit decât rugul pe care vor arde cei ce ne-au vândut pădurile!… Mai groaznic decât osificarea de vii a celor ce ne-au dat cărbunele, petrolul, gazele… Mai crunt decât secarea venelor din ei a acelora ce ne-au furat apele… Mai nemilos decât toate bubele și molimele odioase ce vă vor lovi, fiți fără grijă!, pentru fiecare petic de pământ scobit pentru a-l da altora… A-l da altora pentru a ne face pe noi sclavi pe propriul pământ… Peste munții noștri ce nici sare nu vor mai purta în dânșii la cât de feroce le este veneticilor lăcomia și la cât de adânc căușul pumnului ce ar trebui, nu să stea ștreang de gâtul noastre, ci lor… Lor, trădătorilor!… Pentru că nici de sare nu vom mai avea parte în țara noastră. Nu de sarea noastră…

Și n-am avut grijă a ne îngriji noi de noi… Noi de țara noastră… Noi de bogățiile și corolele de minuni ale țării noastre… Nu ne-a păsat că sarea va fi peste vremuri mai prețioasă decât greutatea ei în nestemate… Sau, având atâtea rezerve, nu ne-a trecut prin minte că și la asta vor pofti veneticii?!… Că vor pofti atât de „înlăcomiți” încât o să ne-o smulgă de sub noi… De sub noi, cei încă vii… Or, când prima licență de exploatare a unui zăcământ de sare a fost dată unei firme, paravan al intereselor ungurești, ar fi trebuit să-i transformăm pe guvernanții noștri în stane de piatră la judecată. Pentru lăcomia lor fără de sfârșit, pentru disprețul față de noi, de nevoile noastre, de bogățiile munților noștri… Nu să privim resemnați, distanți, să ne prefacem, ca de fiecare dată, că nu se va întâmpla nimic… Că și acum, nu-i așa?!, e vorba „doar” de o licență de exploatare pentru un bulgăre de sare… Dar munții vor rămâne tot ai noștri!… Cu tot cu sarea de sub ei… Doar că acordarea dreptului de exploatare a sării noastre unei firme de apartament, antecameră a unui „imobil” unguresc de acaparare economică, maschează un jaf, nu doar ca-n codru, ci de-a dreptul și de sub codrii… Pentru că firma „românească” obținând o licență va fi tocmai bârna ce ne va fi trasă de sub picioare pe drumul nostru spre minele de sare… O firmă avanpost al acaparatorilor de la Budapesta, având ca acționari (nici măcar „din umbră”) grupuri ungurești. Și care nu avea ce să caute acolo unde poeții și-au plâns bocetele în vremurile lor. În timpuri la fel de agresive în a ne coloniza sub fel și fel de venetici. Iar de drept, licența ar trebui anulată iar firma radiată pentru participarea la subminarea economică a României. Mai ales că se știa de jocul acesteia de căruțaș al Budapestei, de la întâiul său obiect de activitate, imobiliarele, mijloc de achiziții de case și terenuri în Transilvania!

Iar desfrâul veneticilor, agresivi plantați în cușetele a fel și de ordonanțe-trenuleț de distrugere economică a României, de spoliere a celor de drept aici, de prădare economică a țări, este evident. Și nu ar fi de mirare să vedem compania noastră națională de sare distrusă de otrava camarilei politice exact după modelul de la CFR Marfă. Cu o reorganizare a vechiului „Salrom” prin redenumirea poate drept „Carpatica Sării”, cu extensia de „Transcarpatica” dacă jocul se va dovedi a fi în favoarea fostei mari companii de sare a Ucrainei, care vrea să preia controlul sării în Europa de Est, sau „Carpatica Maghiară” (!) dacă firma camerei servitorilor din conacul grofilor de la Budapesta va face strict jocurile Budapestei. Deși, cel mai probabil, cele două vor merge mână în mână. Iar după ce regia noastră va fi falimentată și „reorganizată”, iar activele ei scoase la licitație pe burse, așa cum se întâmplă cu bunurile mobile și imobile de la CFR Marfă (doar că, dincolo de funiculare, vagonete, benzi transportoare, la „vânzare” vor fi scoase, acum, licențele de exploatare pentru dealurile și munții noștri ce sare poate nici măcar un petic de vreme nu o să mai poarte), aceasta va fi, așadar, „dijmuită” între colonizatorii exploatând resursele noastre. Cu vechea companie de sare a Ucrainei reînviată pe seama rezervelor noastre și a logisticii de transport ce așteaptă a-i fi pusă la îndemână (și) prin „Carpatica Feroviar”, totul pentru a contribui, dincolo de sprijinul umanitar (devenit motor economic pentru Kiev), la noua etapă, cea de reconstrucție a Ucrainei, prin cele peste 70 de milioane de tone de mărfuri, tranzitate dar și rămase în parte pe piața noastră, prin porturile „all-inclusive” pro Kiev de la Sulina, Constanța, Galați (puse pe post de acari la nevoile altora), prin podurile și nenumăratele puncte de graniță deschise cu Ucraina pentru Ucraina… Totul pentru „reconstrucția” acesteia! Care nu este deloc o reconstrucție, ci o masivă expansiune economică, logistică, militară.

Motive uriaşe de îngrijorare!

Data: 17 ianuarie 2025 by Maria Diana Popescu

Puneţi-vă centurile de siguranţă şi căştile de protecţie! Abia acum începe apocalipsa politică, economică şi socială! S-a terminat anul cu proteste, a început anul cu proteste. Şi vor lua amploare! În faţa abuzurilor abjecte ale clasei politice, poporul român nu mai are niciun mijloc legal de apărare. Politicienii nu mai au o fărîmă de incubaţie patriotică! Realitatea anemică şi cocoşată din ţară poate fi înţeleasă ca o proiecţie a comportamentului lor balcanic şi devastator. De atîta vreme la dispoziţia acestor agresori, nivelul de trai al românilor s-a atrofiat sub cupola sufocantă a haosului intern, iar boala aceasta deformează şi ucide demnitatea poporului. Însă, pe toţi cei aciuaţi în palatele puterii nici nu-i mişcă, nici nu-i pişcă la conştiinţă! Impostorii aceştia care au minţit pînă s-au văzut în fotolii au arătat deja cine sînt. Nicio mască nu poate fi purtată la nesfîrşit. Cea mai la îndemînă metodă de a ieşi din criza tot de ei moşită şi de a face rost de bani este de a mări taxele şi impozitele cetăţenilor, cu toate că poporul gîfîie de sărăcie şi de foame, ca o locomotivă pe cărbuni ce urcă la deal. Nu ştiu cum îi mai rabdă norodul! După stîlpărit, ca taxă specială, pentru că poporul nu e special, precum cei cu pensii speciale, ce va urma? Taxa pe fumărit? Taxa pe aer, pe auz, taxa pe viaţă?Toate măsurile de austeritate impuse de un guvern nelegitim, moşmondit de un preşedinte nelegitim, lovesc şi mai mult în populaţie şi în economie, şi vor provoca o inflaţie mult mai mare decît 5,1 la sută din prezent. Pe cînd, oare, taxa pe prostie? Bugetul s-ar redresa instant cu suma recuperată de la aleşii neamului. Pensiile lăcustelor speciale, înşfăcate din fragedă vîrstă, fără prea mare contributivitate, însemnînd 18 miliarde din buget, majoritatea încasînd 5.000 de euro pe lună, dar şi diurnele acestora, în cuantum de două procente  din indemnizaţia de încadrare brută lunară au devenit inexpugnabile. N-are nimeni curaj să se atingă de ele. Comanda măsurilor e în mîna sistemului. Calculele arată că prin acordarea acestei diurne, venitul unui magistrat care lucrează în altă localitate decît cea de domiciliu creşte şi cu 2.000 de euro.

Dacă anul trecut a fost anul manipulărilor, al încălcării grosolane a Constituţiei, anul sărăciei crunte, al fraudării dreptului la vot, anul luptei acerbe pentru putere, 2025 se arată o adevărată probă de rezistenţă pentru popor, un adevărat test al răbdării. Nu doar la noi, ci şi pe plan mondial se întrevăd schimbări geopolitice de substanţă, tîrguri politice exhibiţioniste, nu de dragul democraţiei sau reconcilierii, şi evenimente istorice care vor pune la încercare cancelariile diplomaţiei globale şi, în mod neaşteptat, capacitatea de adaptare şi puterea de acceptarea a statelor. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, războiul de la graniţa României, care n-a schimbat absolut nimic, adică, Rusia e tot pe poziţie, Ucraina mai trage şi ea cu praştia, mercenarii dezertează cu sutele, luptele pentru putere din Europa Centrală, războiul nestins încă din Fâşia Gaza, unde au fost ucişi cel puţin 45.000 de palestinieni, atentatele care prind din nou formă şi fond, toate falsele crize internaţionale nesoluţionate, pun pe tapet motive uriaşe de îngrijorare în 2025.

Să luăm în calcul că în prima zi a noului an s-a schimbat garda la conducerea Consiliului Uniunii Europene. După Viktor Orban, Polonia, prin Donald Tusk, a preluat preşedinţia semestrială. Personaj agreat de Donald Trump, cel care a jucat un rol major în obţinerea unui al doilea mandat pentru Ursula von der Leyen la preşedinţia Comisiei Europene, se spune despre acesta că va pune interesele naţionale înaintea celor europene, cum ar fi cele privind economia, migraţia, comerţul, energia sau protecţia climei.

Lăsînd lumea mare la o parte şi revenind la noi, nu pot să nu exclami plin de amărăciune: în ce hal a ajuns România! O groază de bani cheltuiţi pe anul electoral trecut, economia la pămînt, visteria goală, creşteri de preţuri care i-au bulversat pe români, veniturile lor îngheţate, servicii secrete care tranşează ca la abatoare destinul poporului român şi consumă sume uriaşe de la buget, Justiţia, o casă părăsită, care a aciuat şi solidarizat împotriva statului de drept căpuşe în robă care în complicitate cu grupurile de infractori şi cu specimene politice vînd şi cumpără, la fel ca în bazare, tot felul de sentinţe şi hotărîri, apărînd jefuitorii şi exploatatorii poporului român. Ce justiţie, ce securitate socială, unde e protecţia statului împotriva ameninţărilor de tot felul? Am fost expulzaţi în lumea a treia, cobai şi mînă de lucru ieftină, pe plantaţia altora. A murit democrația, trăiască tirania! Acesta este noul slogan globalist! Sărăcirea populaţiei, confiscarea istoriei şi culturii, au fost bilete de intrare în „civilizaţia” capitalistă. Acum, „umanismul” dă pe dinafară: soldaţii americani mînuiesc telecomenzile pe plaja românească, oferindu-ne pe gratis taifunuri, ploi torenţiale, vijelii devastatoare, cutremure în adînc de pămînt românesc, iar vara, temperaturi de cascadă solară. Avem veselie războinică la Deveselu, datorii externe pentru multe generaţii şi, în curînd, un cip implantat pe post de „vaccin”. Ehei!, unde e spicul de grîu românesc din care se cocea pîine sănătoasă pe vatra noastră?! Cum să mai scape ei acum vrabia de pe gard pentru ciorile din pom?!

Reeducaților!…

Data: 17 ianuarie 2025 by Zoe Dantes

„Democrația constituțională”, zice un domn, pe nume Predoiu, „trebuie apărată”. Pe bune?! Care democrație, domn’ Predoiu? Aia pe care ați suspendat-o prin lovitura de stat din vinerea neagră a României? Care democrație? Aia progresistă? Ale cărei etaloane sunteți voi, niște tâlhari statali la drumul mare? Voi, cuțitarii din bordelurile zise și partide politice. Pentru că v-ați comportat exact ca niște tâlhari! Nu hoți! Între hoți există onoare. Voi nu mai aveți nimic! Pe lângă domn’ Predoiu, care prin discursul dement, cerea să intervină mă, gărzile patriotice, să le salveze lor cururile, a mai apărut un domn. Cu discursul scris, prin care ne explică el, că cei care au fost în piață, la cel mai mare protest de după ’89, trebuie arestați, aruncați la balamuc sau pușcării și mai ales în lagăre de reeducare. Să-și bage domnule mințile în cap și data viitoare să voteze cu cine vrea sistemul corupt, putred și paralel din România. Să ne reeducăm! Noi toți care am înțeles de multă vreme că democrația nu mai există în România. Că e un stat luat pe acte de anumite persoane fizice, pentru propriile lor avantaje, cu buzunarele până-n călcâie. Exponentul de bază al acestui sistem mizerabil este în primul rând individul ilegitim ce stă pitit la Cotroceni, o slugă de cea mai joasă speță a stăpânului său, numită #FiaraUE. Individul a pus la bătaie toate instituțiile statului, într-un joc murdar pentru putere. Nu se mai dă dus.

Se vehicula mai ieri un articol, prin care vezi Doamne, Iohannis este securist. Serios?! Păi dacă nu era și nu este în continuare securist, mai avea el ce să caute acolo? Niciodată! Îl înfigea sistemul mizerabil în fotoliul de la Cotroceni dacă nu era marioneta lor?! Să fim serioși! Insul arogant, parvenit, trufaș, puturos și pe măsură incompetent, nu avea să ajungă niciodată acolo, fără cozile de topor ale sistemului. Are suficiente „cadavre” în dulap, ca să fie obligat să execute ordine. Ale cui ordine? Sper că va veni o zi în care vom afla toți. Știm doar că e sluga perfectă a celor din uie. Vedem și simțim asta foarte bine. Și el vrea reeducare! Nu uitați asta! Reeducați-vă, băi! Ce așteptați? Reeducați-vă așa cum vă spune conștiința. A venit vremea să înțelegem și să arătați că ați făcut-o, înainte să ne azvârle șeful lui Arafat în lagărele de reeducare! Au mai încercat o dată. Să nu uitați dictatura covidului și programul Vacanța mare. Să înțeleagă peneleii, pesedeii, usereiștii și mai știu eu ce șobolani mai zac prin instituțiile statului că ați făcut-o. Ați înțeles că nimic nu e mai prețioasă ca valoare în viața asta decât libertatea. Libertatea de opinie, libertatea de a protesta, libertatea de a alege. Și voi, în ziua protestului ați ales. Ați demonstrat că v-ați reeducat.

Poporul român s-a ridicat în picioare demn. Doar lacheii politici au rămas în genunchi! În fața stăpânilor lor, care nu sunt și stăpânii noștri. Nu vor fi niciodată! Nu uitați, uniunea europeană nu este stat! Nu uitați asta în veci! Nu au nici un drept asupra voastră! Noi suntem în Europa de la începutul lumii! Singurul nostru Stăpân este Dumnezeu! Politrucii ne-au sclavizat 35 de ani. Este vremea schimbării și mai ales a renașterii. Nici nu mai are importanță numele celui ce va fi liderul. Important e finalul. Acești cuțitari ai bordelurilor politice, au suflat în vânt! Au scos „săbiile” din teacă și au trecut la atac. Au uitat că războinicii autentici nu scot săbiile din teacă, doar ca să le bage la loc. Degeaba! „Sabia” războinicilor intră înapoi doar mânjită cu sânge! Nu au de unde să înțeleagă ei așa ceva! De data asta „sângele” pentru ei înseamnă reeducarea. A noastră, a tuturor! „Sângele” pentru noi înseamnă libertatea! Mai ales a celor ce au arătat lumii ce înseamnă protestul autentic al drapelelor românești! Pentru că voi, reeducaților, ați avut cu voi duminică, strămoșii! Prin drapelele ridicate ați arătat lumii ca neamul românesc e mai Viu ca niciodată! Ei, educații, au suflat în vânt! Reeducații au fost nevoiți să ridice pânzele. Când vine furtuna, nu ai de ales. Valul se va mări atât de tare, încât în ale sale ape, va îneca pe cei care l-au creat. Fără îndoială! Reeducaților! Știți că aveți în față o datorie de onoare față de strămoșii care și-au dat viața pe câmpurile de luptă și la baricada din ’89. Știți că de acolo de Sus, ei vă privesc și Voi, ați fost nevoiți să ridicați pânzele! Strămoșii v-au spus: „O să se bată cu noi și morți, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”.

Nu uitați: „Libertate te iubim! Ori învingem, ori murim!”… Între cele două căi, se termină totul! A treia nu mai există! Domnul să vă miluiască!

Comunicat Noua Dreaptă privind intenția Procurorului General de înăsprire a pedepselor pentru naționaliștii români

Data: 16 ianuarie 2025 by Tudor Ionescu

În aceste zile, când țara a fost aruncată în haos de Lovitura de Stat din 5 octombrie 2024, pusă la cale și înfăptuită de clica anti-românească din jurul președintelui (de-acum ilegitim) Klaus Werner Iohannis, Procurorul General al României, domnul Alex Florența, ne anunță amenințător că va propune, pe scurt, pedepse mai aspre pentru „neo-legionari” și nu numai, pentru că prin repetarea ca o Mantră a termenilor fascist, legionar, rasist, xenofob, include cam toată suflarea naționalistă din România.Fără a exagera, senzația este că se instaurează pe repede-înainte o Dictatură precum cea comunistă din anii 1945-1964, în care numai bănuiala de simpatii legionare te arunca pentru ani grei în temniță. În perioada imediat următoare după desfășurarea turului I al alegerilor prezidențiale (24 noiembrie 2024), văzând că poporul român „le-a dat cu tifla”, vorba unui președinte ilegal deci infractor, cei ce se cred stăpânii României au reacționat precipitat, nemaiținând cont nici măcar de aparențele de legalitate pe care, cu chiu cu vai, se chinuiau să le respecte până acum. Ce a urmat se cunoaște de-acum: rețineri în trafic, percheziții domiciliare, dosare penale, toate fiind măsuri abuzive și îndreptate exclusiv împotriva unor oameni pașnici și provenind din mediul naționalist și conservator din România. Aceasta laolaltă cu înfierarea „neo-legionarilor” cu mânie proletară în Media aservită Sistemului, precum posturile de televiziune Antena 3 și Digi 24, a site-ului G4Media și altele. Amintim aici arestarea la domiciliu a lui Marian Motocu, cercetarea judiciară declanșată asupra „lotului Tâncăbești” (Florin și Ioana Dobrescu, Șerban Suru, elevul Vlad Țăranu și alții), abuzurile comise asupra camaradului Eugen Sechila (rețineri în trafic, dosar penal pentru însemne legionare de pe o Troiță ridicată în curtea bisericii din comuna Radovanu, județul Călărași, cu ceva ani în urmă (!)), percheziția la domiciliul lui Alexandru Balcu și hărțuirea lui Iulian Capsali, care s-a trezit cu poliția la ușă pentru că a îndrăznit să scrie, pe Facebook, că pe data de 6 decembrie s-a dat o lovitură de stat.

De ce toate aceste abuzuri și ilegalități? De ce această amenințare din partea Procurorului General al României? Dincolo de ilegalitatea și caracterul penal al Loviturii de Stat, lucrurile devin limpezi dându-ne seama că, la fel ca de atâtea ori în istoria țării noastre, forțe externe pe care le putem numi satanice, au intervenit pentru a pedepsi poporul român pentru că a cutezat să vrea să își ia destinul în propriile mâini.

Reamintim și faptul că, într-o scrisoare transmisă Ministerului Justiției în 26 aprilie 2024, Daniel Mariaschin (CEO B’nai B’rith International) și rabinul Andrew Baker (director pentru Afaceri Evreiești Internaționale, în cadrul Comitetului Evreiesc American) acuzau Parchetul General că nu a dat curs mai multor plângeri transmise de Institutul „Elie Wiesel”.

Cu un zel demn de o cauză mai bună, Procurorul General al României, probabil nevrând să își piardă funcția sau poate din slugărnicie față de aceste entități care se pare că stăpânesc România, a anunțat, într-un Comunicat de Presă, pe data de 20 decembrie 2024, că în cadrul Parchetului General s-a creat un Grup de Lucru, din care fac parte reprezentanți ai instituțiilor din sistemul judiciar şi MAI. Acest Grup de Lucru ar avea ca scop promovarea unor măsuri legislative care să ofere organelor de urmărire penală instrumente eficiente prin care să combată promovarea cultului persoanelor care au făcut parte din Mișcarea Legionară. Pe scurt, Procurorul General propune modificarea O.U.G 31/2002 și a legilor derivate (217/2015 – legea „antilegionară”, 157/2018 – legea „Vexler”), în sensul lărgirii bazei pe care cei care îndrăznesc să se exprime liber în ceea ce privește aspecte ale istoriei noastre să poată fi trași la răspundere penală. Cu alte cuvinte, dacă O.U.G 31/2002 oricum era liberticidă și anticonstituțională, cum nu mai contează acum, căci odată cu Lovitura de Stat tot s-a instaurat Dictatura (de sorginte neo-marxistă), cu o slugărnicie demnă de silă, Procurorul General propune ca această (fărăde)lege să devină și mai anticonstituțională.

Ce contează că Articolul 30 din Constituție spune clar, la paragraful (2), că cenzura de orice fel este interzisă? Procurorul General va plesni din bici (vorba domnului colonel r. Vasile Zărnescu) și mulți alți români vor fi căptușiți cu dosare penale sau chiar vor înfunda pușcăriile! Dacă aceste măsuri vor fi adoptate, după voia Procurorului General, ne putem aștepta la arestarea efectivă a multor membri și militanți naționaliști-creștini, începând o prigoană asemănătoare perioadei bolșevice din anii 1945 – 1964.

Asociația Noua Dreaptă ia act cu consternare și revoltă de aceste intenții ale Procurorului General și consideră că, în mod cert, prin obediența structurilor de forță ale României în fața unor instituții și organizații alogene, domnia sa pune vârtos umărul la instaurarea unei dictaturi neo-bolșevice de tipul celei din „anii ’50”. O dictatură care este îndreptată exclusiv împotriva poporului român care dorește să fie liber și suveran în propria țară! Acesta este de fapt aspectul cel mai revoltător, că toate aceste măsuri liberticide și anti-românești se aplică pe teritoriul României! Noua Dreaptă a fost prima organizație din România care a protestat public, prin comunicate oficiale și prin acțiuni în stradă față de reprimarea brutală a libertății de exprimare. Amintim aici protestul din fața Tribunalului București din data de 20.02.2021 față de condamnarea la închisoare cu executare a domnului colonel (rtrg.) VASILE ZĂRNESCU și față de dosarul penal deschis domnului profesor FLORIN DOBRESCU pentru Comemorarea de la Tâncăbești din 30 noiembrie 2019, de „maratonul pentru abrogarea legilor liberticide” din luna aprilie a anului 2021, de implicarea în lupta pentru apărarea memoriei martirului Mircea Vulcănescu.

Prin prezentul Comunicat noi, membrii organizației Noua Dreaptă, protestăm împotriva acestei noi inițiative anti-românești, prin care se dorește înăsprirea unei dictaturi care iată, își arată din ce în ce mai fățiș colții și totodată ne exprimăm hotărârea de a nu tăcea și de a Mărturisi Adevărul, fără frică și fără compromisuri.

Biroul de Presă al Noii Drepte – filiala București

Picturile lui Augustin Costinescu, o operă de o extraordinară vitalitate cromatică

Data: 16 ianuarie 2025 by George V. Grigore

„Dacă m-ai întreba cum pictez, ți-aș răspunde fără ezitare că eu nu pictez. De pictat, au pictat cei mari – Michelangelo, Rafael, Tintoretto, eu doar trăiesc din pictură”, a declarat la un moment dat artistul în atelierul său de la mansarda unei vechi clădiri din centrul Bucureștiului. Augustin Costinescu s-a născut pe 28 aprilie în 1943, la Lipova (jud. Arad) și a descopeit pictura pe când avea doar 15 ani. Era elev la Liceul de Arta din Oradea, în clasa a VIII-a, si tocmai fusese declarat repetent pe motiv că nu dovedise suficientă silință la orele de educație fizică. După acest neplăcut eveniment din biografia sa școlară, capul familiei l-a înscris la cursurile serale ale Liceului Gojdu. Mama sa nu s-a împăcat însă cu situația. Ea își dorise cu ardoare ca fiul ei să devină artist. Făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru aceasta. Încă de pe când copilul avea cinci-șase ani îi punea în față, în loc de jucării, albume de artă cu reproduceri după lucrările maeștrilor Renașterii, îndemnându-l să deseneze și să coloreze.

Eforturile ei au dat roade în timp, micul Augustin reușind să ia chiar niște premii la diverse concursuri de artă plastică. În consecință, cu atât mai puțin era dispusă să vadă cum visul său se năruie din cauza unui profesor de sport. Prin urmare, și-a luat băiatul de mână și a bătut la ușa directorului teatrului din oraș. Acesta, plăcut impresionat de lucrările din mapa adusă ca argument în vederea dobândirii job-ului, l-a luat pe lânga el ca pictor de decoruri colaborator, muncă pe care a făcut-o cu multă dragoste pâna la absolvirea liceului.

După bacalaureat a plecat la București să-și încerce norocul la Institutul de Arte Plastice. Norocul nu l-a avut de prima dată, dar ulterior a intrat la institute. Devine absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – București, secția pictură, promoția 1969 (profesori: Aurel Vlad, Ion Marsic, Ion Popescu Negreni). Este apoi repartizat ca profesor la Liceul Militar din Breaza. A demisionat după un an și a revenit în Capitală, unde și-a încropit un mic atelier pe strada General Dona. Un timp a fost susținut financiar de familie, dar în cele din urmă a trebuit să se angajeze, mai întâi la Operă, tot ca pictor executant, iar după aceea la Teatrul Nottara, unde a lucrat patru ani bătuți pe muchie. În 1975, după ce a obținut premiul tineretului la o expoziție de anvergură națională, a decis că sosise momentul să-și ia destinul de pictor în propriile mâini, fără a mai depinde de șefi și de programe de lucru hotărâte de alții.

Ruptura de teatru a fost însă doar formală, pentru că el a iubit enorm această lume specială și a continuat s-o zugrăvească în multe din compozițiile sale. Pictura lui Augustin Costinescu surprindea și atunci, și suprinde și acum printr-o extraordinară vitalitate cromatică, a cărei explicație de ordin psihologic nu poate fi alta decât natura interioară solară, caldă și temperamentală a creatorului ei. Culorile aprinse, comunicative și incitante – galbenul, portocaliul și roșul – sunt întâlnite frecvent, participă efectiv la construirea formelor și nu doar la evidențierea picturalității lor, țin adesea loc de valorație și reușesc să păstreze în centrul atenției toate elementele tabloului, ca și cum perspectiva s-ar comprima instantaneu, eliberând însă volumele din capcana dinamicii ei.

Are debutul expozițional la Salonul Tineretului (Sala Dalles, 1969). Din anul 1969 participă la majoritatea saloanelor anuale, bienale, republicane și municipale, cu lucrări de pictură și grafică, precum și la numeroase expoziții de grup. Din 1973, este numit membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Are numeroase expoziții personale: 1968-Galeriile de Artă, Oradea; 1970-Sala Kalinderu, București; 1974-Galeria Galateea, București; 1977-Galeria Căminul Artei, București; 1980-Galeria Simeza, București; 1983-Galeriile de Artă ale Municipiului București; -Holul hotelului Rex, Mamaia; -Galeria de Artă a Teatrului Foarte Mic, București; 1986-Galeriile de Artă ale Municipiului București; 1987-Muzeul de Artă, Cluj-Napoca; -Galeria Cupola din Iași; 1994-Galeria Orizont,București; 1996-Centrul Cultural Român, Paris; 1997-Galeria Orizont/ Muzeul Țării Crișurilor, Oradea; 1999-Sala de Expoziție a Parlamentului României (Camera Deputaților): 2000-Muzeul de Artă, Constanța; -Galeria Orizont, București; -Muzeul de Artă, Râmnicu Vâlcea; 2002-Galeria Galateca (Biblioteca Centrală Universitară), București; 2002-2003-Galeria Orizont (miniexpoziții)/Muzeul de Artă Craiova; 2004-Galeriile Cercului Militar, București; 2005-Expoziție de pictură și desen, Sala Irecson (februarie-martie,București); martie, Galeriile de Artă Dej; 2006-Biblioteca Centrala Universitară “Carol I”, Expoziție de pictură și desen, Sala profesorilor (21 noiembrie-24 decembrie); 2009 Cazinoul Regal din Sinaia (expoziție permanentă).

Apoi sunt expozițiile de grup: 1968- Casa de Cultură a Studenților („Augustin Costinescu, Zamfir Dumitrescu, Nicolae Krasovski”), București; 1972- Galeria Orizont, București; 1973- Casa de Cultură “Friederich Schiller”/ Galeria Orizont; 1974- Galeria Orizont/ Atelier 35, București; 1975- Galeria „Amfora”/ Galeriile de Artă Constanța; Galeria Orizont/ Galeria Noup, „Femeia în Arta”; 1976 – Galeria „Eforie”/ Galeria Nouă, „Arta și natură”; 1977 – holul Direcției Generale de Statistică; 1979 – Galeriile de Artă ale Municipiului ; 1983 – Galeria Căminul Artei, „Florile în arta plastică”; Galeria Căminul Artei, „Copilul în arta plastică”; 1985 – Muzeul de Artă Botoșani; 1986 – Galeriile de Artă „Ștefan Luchian”, Botoșani; 1987 – Galeria Căminul Artei, București; 1989 – Muzeul Literaturii Române, București; 1990 – Galeriile Cercului Militar, București; 1991- Muzeul Colecțiilor, București; 1992-1997- Galeria „Dominus”, București; 1993- Galeria „Galla”, București; 2001 – World Trade Center, Bucharest; 2002 – Galeriile Maurice Mathurin et La Passerelle, Tours; Palatul Regal, Perpignan/ Collioure, Franța; „Anul cultural românesc “, Stockholm; 2003- Galeria „Maurice Ravel”, Paris; Muzeul Național Cotroceni („Peisajul în pictura românească din colecțiile de artă particulare”); 2004 – Festivalul International al Artelor, Paris ( Montmartre); 2005 – Centrul Cultural Francez, expoziția „Soleil de L’est” (februarie, București) / Galeria „Apollo”, expozitia “Soleil de L’est” (martie, București) etc.

Din anul 1969 participă constant cu lucrări de pictură și grafică organizate în sălile Dalles, „Tudor Arghezi”, Teatrul Național, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Colecțiilor de Artă. Ca și expoziții peste hotare, din anul 1973 participă la expozițiile colective organizate de Oficiul de Expoziții și Uniunea Artiștilor Plastici în: Bulgaria, Cehia, Germania, Polonia, Slovacia, Finlanda, China, Iugoslavia, Italia, Austria, Franța.

Departe de a fi facilă, decorativă sau „populară”, pictura lui Augustin Costinescu se bucură de un succes comercial indiscutabil și de invidiat. „Am peste șase mii de lucrări răspândite în toată lumea. Numai pigmeilor nu le-am dat, dar nu pentru că aș avea rezerve legate de gusturile lor artistice, ci pentru că pur și simplu nu am avut prilejul să întâlnesc vreunul”, glumește artistul, nu fără o anume satisfacție, care vine probabil din faptul că partea cea mai substanțială, cantitativ vorbind, a operei lui are toate șansele să fie „vie”, adică să fie privită mereu, în orice împrejurare, și nu doar ocazional, atunci când se deschid porțile muzeelor și colecțiilor, cum se întâmplă cu cealaltă parte.

Lucrări sale cu priză la public se află și în numeroase muzee și colecții: Muzeul Național de Artă al României (Cabinetul de Grafică), Muzeul din Sf. Gheorghe, Muzeul din Zălau, Muzeul din Botoșani, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Țării Crișurilor, Muzeul din Oradea, Colecția Camerei Deputaților, Bancorex, Banca „Ion Țiriac”, Banca Turco-Română, Muzeul de Artă Constanța, Muzeul din Rm.Vâlcea. Unele dintre lucrări se află în colecții particulare din România, Germania, Franța, S.U.A., Japonia, Canada, Filipine, Spania, Israel, Venezuela, Grecia, Italia, Noua Zeelandă, Olanda, Anglia, Brazilia, Australia, Turcia, Suedia.

De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii și distincții, dintre care se detașează: Premiul pentru pictură la Expoziția Tineretului (Atheneul Roman, 1975); Premiul pentru pictură (Organizația Națională a Pionierilor, 1987). „Dar marea mea iubire – Parisul – perla turistică a Franței, îmi incită fantezia și-mi mângâie paleta cu atmosfera lucidă și calm grizată de scurtele ploi zilnice ce desenează magnifice clădiri cu nobile siluete triumfător albastre sub, iată, acest unic și scânteietor albastru-violet-gri reflectat în Sena ce poartă, alături de „bateau mouche”, amintirea secolelor de artă, de împliniri și vai, a atâtor speranțe ale creatorilor de artă, și a atâtor drame regale și sacrificii republicane, toate triumfând alături de roșu-alb-albastru, mândrie a penelurilor lui Monet, Manet, Edgar Degas, Paul Cezanne, Georges Seurat, Paul Gaugain, Nicolas de Stael… “ (…)

„Așa au trecut anii, iar sufletul meu a căutat cu bucuria tinereții frumosul în artă făcând sute de picturi, „desenuri”- cum le spunea Corneliu Baba- pasteluri și tușuri înnădind ziua cu noaptea, mulțumind lui Dumnezeu pentru fericirea de a vedea lumea și a încerca s-o restitui cât mai frumos oamenilor, cu puținele mijloace ale unui pictor“. Așa ne spunea pictorul Augustin Costinescu în ale sale „Confesiuni”. Dar ce spuneau ceilalți despre el și opera sa… „Augustin Costinescu nu face parte dintre artiștii cu preocupări teoretice, care să elaboreze sisteme și să studieze cu neliniște problematica atât de dramatică și contradictorie a obiectului de artă în lumea contemporană. El pictează însă cu plăcere. Ochiul care privește realitatea nu are urmă de suspiciune, iar imaginile acestea pline de culoare și lumină și viață transmit emoția directă a unui spirit ce crede încă în capacitatea, în vocația artei de a oferi plăcere, bucurie și consolare” (Alexandra Titu în „Arta”, 5/ 1983)…„Pentru Augustin Costinescu realitatea este un spectacol feeric, cu nebănuite întâlniri, legende sau explozii de culori armonioase.(…) Pictorul ne conduce pe cărările culorii în giganticul caleidoscop care este Parisul, de unde își alege temele, fără teamă și complexe, uitând că și alții le-au mai tratat altfel, altădată. El le găsește un nou chip, emoționant, convingător, uman”. (Ion Truică în „Convorbiri literare”,1997)… „Costinescu e unul din acei pictori care, folosind paleta ca un instrument miraculos, smulg rafinate acorduri sistematizate polifonic, într-o atentă prelucrare a vizibilului. Colorist prin excelență, artistul parcurge în aceste cadre prestabilite un domeniu cromatic vast, dominat tutelar de prețiozitatea alburilor.(…) Desenele expuse se integrează organic viziunii sale dinamice, dinamica disciplinată de voința creativă a artistului de elevată ținută “. (Gh. Vida în „Contemporanul”, 1970.

A plecat puțin dintre noi pe 11 matie 2021, la București. Opera sa ne-a rămas ca un buchet de flori colorate ce ne înseninează ziua. Tablorile sale nu au umbre sau colțuri clar obscure. Prin vitalitatea sa cromatică ne oferă bucuria luminii și ne deslușește din tainele curcubeului…

Talmeș-balmeș…

Data: 16 ianuarie 2025 by Grid Modorcea

Am văzut filmul Amsterdam (2022) la trecerea dintre ani, când toată lumea chiuia și mânca sarmale, petrecea în stil românesc, deșănțat, ca la PROtelevizion și alte posturi asemănătoare, un talmeș-balmeș ca la cumătra, cum zic țiganii, încercând pesemne să uite politica lui Șoșolacu și alți rătăciți aleși de o felie de mahala rătăcită, să uite că votul popular a fost trădat, să uite că noul guvern, văzându-și sacii în căruță, își încalcă total toate promisiunile, cică le îngheață, că tot nu mai avem gheață, ca să mai scoată ceva bani de la populație, în timp ce bogații au rămas să fie ca și înainte, adică și mai bogați. E și ideea din Amsterdam, care ne arată că bogații fac din lumea în care trăim un talmeș-balmeș, conduc lumea din umbră, fac toate jocurile. Aici ei ucid un general, care trebuia să fie prezent la o sărbătoare a veteranilor de război, să țină o cuvântare. Generalul ar fi deconspirat un mare complot, cu focarul în Germania hitleristă, ale cărei experiențe de laborator ar fi dus la destrămarea Statelor Unite. Un complot șocant, al unei mafii internaționale a bogaților, total crazy, pe care cred că nici regizorul David O. Russell, care e și producătorul și scenaristul filmului, nu l-a înțeles, de aceea l-a tratat en passant la finalul filmului (de aproape 3 ore, cu reclame), când în locul generalului ucis, este invitat să vorbească alt general, încă viu,  Gil, prieten cu mortul, jucat de Robert de Niro.

E același haos ca și în guvernarea României, o ceartă continuă, chiar și la trecerea dintre ani, orice știre ce apare acum, peste o oră e contrazisă sau ridiculizată. Un guvern de paiațe bogate în căutarea unui țap ispășitor!

Acțiunea filmului e plasată în anii 1930, dar surprinde povestea a doi veterani prieteni, un evreu, Burt Berendsen (Christian Bale), și un american de culoare, tot evreu, Harold Woodman (John Washington), care luptă împreună, sunt răniți, internați, sunt îngrijiți de o frumoasă asistentă medicală, Valerie (Margot Robbie), și se reîntâlnesc la Amsterdam, oraș pe rol de oază, neutru în război, deasupra de spațiu și timp, unde arta este regină. Acolo ei sunt martori la moartea, prin otrăvire, a generalului Bill Meekins (cadavrul e filmat ca în Lecția de anatomie a lui Rembrandt), care i-a condus în luptă și acum era invitatul de onoare al evenimentului veteranilor, apoi sunt angajați și îndemnați de fiica lui (jucată de cântăreața Taylor Swift!) să-l descopere pe ucigaș. Așa află că fratele lui Valerie, Tom  (Rami Malek), este unul dintre cei mai bogați oameni ai planetei, un fel de Musk, care taie și spânzură, cu zâmbetul pe buze, care stă îngropat în bani, nici nu știe cum îl mai cheamă, azi îl susține pe Trump, iar mâine îi este adversar.

Dominanta filmului este haosul, ca și istoria. Totul e haotic, ca și jocul actorilor. Russell repetă aici stilul din American Hustle / Țeapă în stil american (2013), care este tot un film crazy, axat pe furturi de tablouri, tot un talmeș-balmeș ca la cumătra! Și personajul principal este interpretat de același Christian Bale, care și aici face un rol de Oscar. Peste 30 la sută din filmări sunt prim-planuri, în care personajele stau cu capul într-o poziție incomodă, sucită, de parcă ar sta gata să cadă. Nici un personaj nu-și păstrează echilibrul. Ba Valerie e somnambulă, mereu amețită, numai în scena de dezmăț dansant arată ca o zână, își etalează senzaționala frumusețe. Iar sărbătoarea propriu-zisă, organizată de Burt, este pe muchie de cuțit, fiindcă se petrece un nou atentat, de data aceasta la viața lui Gil, care e pus pe mari destăinuiri, arată cine l-a omorât pe Bill, prietenul lui, aceiași care îl vor omorî și pe el. Dar cu toate acestea, nu se teme, nu fuge de la microfon, fiindcă moare pentru America, țara lui Hopa Mitică, cade în cap și se ridică („make again”)!

Însă această istorie a complotului statal nu este tratată serios, de aceea nu se înțelege mai nimic. Cei trei prieteni, Burt, Harold și Valerie, sunt pe rând martori, anchetatori și suspecți principali, dar din haosul în care trăiesc, datorită și montajului întrerupt, care taie orice situație, nu lasă să se termine nimic, în stilul lui Guy Ritchie, ajung să scoată la lumină complotul antistatal, dar care, atunci când e să ne lămurească, când acuza asupra bogaților este tranșantă, cade iar în ridicol, în comedie. Burt, rănit în război, își pierduse un ochi, și are în loc un ochi de sticlă. Mereu, în multe situații, dramatice mai ales, ochiul îi cade și e nevoit să-l adune de pe jos. Nu e un ochi viu, altfel ar fi fost strivit între degetele de la picioare ale unei eroine ca Beatrix Kiddo (Uma Thurman) în secvența bătăii din rulotă, în Kill Bill, când îi scoate ochiul adversarei sale, apoi îl strivește! Și Tarantino tratează cele mai serioase momente din filmele sale cu o poantă, cu mult umor. Într-un film realizat de Sergio Leone, A fost odată în America (1984), se arată cum au devenit evreii mari mafioți ai Americii. Așa și aici, Russell arată puterea de care dispuneau evreii în perioadele antebelică și interbelică. Dar mai mult la nivelul replicii, lăsând spectatorului misiunea să descopere o teorie a conspirației, decât să arate conspirația proprou-zisă.

Structura crazy se reflectă și în aglomerația de staruri, care te fac să privești actorul cum joacă, nu ce spune și ce face acolo, în acțiunea filmului (e o greșeală acest tip de distribuție la înghesuială): Christian Bale, Margot Robbie, Andrea Riseborough, Anya Taylor Joy, Chris Rock, Michael Shannon, Mike Myers, Zoe Saldana, Taylor Swift, Rami Malek, Robert de Niro, în rolul generalului veteran de război. În roluri mici, De Niro este imbatabil. Imaginile sepia creează o atmosferă de film noir, în care misterul și suspansul sunt necesare și potrivite pentru o narațiune crazy, ilogică. Nu este un film pentru noaptea de Revelion, unde pe Cinemaraton se transmitea a nu știu câta oară Astă seară dansăm în familie (1972), cu „nemuritorii” Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani et co. Ce caută în acest film Ioana Bulcă, n-am înțeles niciodată. Dar limbajul crazy este la noi proprietatea lui Geo Saizescu.

Curtea Constituțională a prelungit la peste cinci ani mandatul fostului Președinte alogen al României, fără să existe o lege organică în caz de război sau de catastrofă

Data: 15 ianuarie 2025 by Gheorghe Funar

În Constituția României este reglementată (la articolul 53) „Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți” și „Exercitarea drepturilor și a libertăților” (la articolul 57). Articolul 53 din Constituție prevede următoarele: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2). Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”. Articolul 57 din Constituție precizează că: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.

Dispozițiile articolului 1, alin.3 și alin.5, precum și cele ale articolelor 53 și 57 din Constituția României au fost încălcate, cu ocazia alegerilor prezidențiale din luna decembrie 2024, de către Curtea Constituțională a României (C.C.R.) și Biroul Electoral Central (B.E.C.) prin partidele politice care au desemnat reprezentanții lor în cadrul acestora.

Din B.E.C., pentru alegerile prezidențiale, au făcut parte șapte judecători și 13 reprezentanți ai partidelor politice. Având majoritatea în B.E.C., partidele politice au hotărât împreună cu cei nouă judecători de la Curtea Constituțională (numiți tot politic), să anuleze voturile valabil exprimate de peste nouă milioane alegători în turul întâi al alegerilor prezidențiale și să interzică dreptul de a alege în cel de-al doilea tur pentru circa 19 milioane de români. Prin sfidarea dispozițiilor articolelor 1 („(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”), 82 alin.2 („(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.”) și 83 alin. 1 și alin. 3 („(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului….(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”) din Constituția României, Curtea Constituțională a prelungit la peste cinci ani mandatul fostului Președinte al României, fără să existe o lege organică în caz de război sau de catastrofă.

Pentru respectarea Constituției României și intrarea în legalitate, inclusiv pentru respectarea Legii nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție are dreptul și obligația să hotărască următoarele: continuarea alegerilor prezidențiale cu organizarea turului doi al acestora; asigurarea exercitării dreptului de vot pentru românii din Țara-Mamă și românii de pretutindeni; asigurarea dreptului de a fi ales pentru cei doi candidați validați de B.E.C. pentru finala alegerilor prezidențiale, respectiv Călin Georgescu și Elena-Valerica Lasconi.