Mănăstirea din vis: Samurcășești – Ciorogârla (jud. Ilfov)

Printre alte bijuterii arhitecturale și cultice din județul Ilfov se află și Mănăstirea Samurcășești – Ciorogârla. Cu un nume exotic ce vine de la prețioasa blană de samur (specie de jder din Siberia (cunoscută și ca „zibelină”), cu părul foarte fin, ce se vânează pentru blana lui foarte scumpă de culoare brună și aurie, cu o pată albă pe piept (Mustella zibellina); în trecut a format obiectul unui comerț intens cu Europa, fiind foarte apreciată de clasa conducătoare; în prezent, specie periclitată), această sfântă mănăstire este așezată pe „vechiul drum al Piteștilor și Craiovei”, astăzi autostrada București – Pitești (A1), în comuna Ciorogârla, în partea de vest a capitalei, la numai 20 km distanță de km 0 (centrul capitalei). Ctitorie a vornicului Constantin Samurcaș și a soției sale, Zinca, de la începutul secolului al XlX-lea, Mănăstirea Samurcășești – Ciorogârla, ca și localitatea care s-a dezvoltat mai târziu în imediata ei apropiere, este situată pe un șes întins, alcătuit din suprafața plană a unei câmpii – Câmpia Vlăsiei -, brăzdată de râurile Ciorogârla, Sabar și de canalul Argeș – București, învecinându-se în partea de nord-est cu comuna Ciorogârla, la 2 km în partea de sud cu localitatea Darvari, iar la 6 km nord, cu comuna Bolintin – Deal.

Satul Ciorogârla este amintit în documente pentru prima dată la 9 august 1588, când domnitorul Mihnea Turcitul întărește lui Stan și fratelui său, Nan „ocina de la matca Popeștilor până la Ciorogârla”. În secolul al XVII-lea, moșia se afla în proprietatea familiei Ciorogârleanu, mai exact a fraților Chioacă și Pătru din Ciorogârla, care, în timpul domniei lui Matei Basarab, după ce au fost negustori, au ajuns mari dregători în divanul domnesc; primul a fost mare șătrar între anii 1652 și 1656, cel de al doilea, mare sluger în anul 1662. De la familia Ciorogârleanu, moșia care îi purta numele a trecut în proprietatea familiei Filipescu, pentru ca la data de 9 aprilie 1793 să fie lăsată de stolnicul Radu Filipescu drept moștenire copiilor săi. Din aceeași vreme există documente din care reiese faptul că moșia Ciorogârla se întindea pe o suprafață mult mai mare față de cea pe care o ocupă localitatea de astăzi. O parte din întinsa moșie Ciorogârla, pe teritoriul căreia s-a construit mănăstirea, a ajuns la începutul secolului al XIX-lea în stăpânirea vornicului Constantin Samurcaș, de la care și-a luat apoi numele de Samurcășești, dar fără a i se șterge vechea denumire de Ciorogârla („gârla cioarei”?), pentru ca, de-a lungul timpului, atât mănăstirea, cât și localitatea, care s-a dezvoltat și extins în preajma ei, au purtat concomitent cele două nume, mai puțin însă în perioada 1949-1989, când și localitatea și mănăstirea au avut denumirea oficială de Ciorogârla.

Începuturile vieții monahale pe aceste locuri ne sunt mai puțin cunoscute. Nu se știe dacă, pe locul unde s-a construit mănăstirea la anul 1808, a existat vreun schit sau o biserică mai veche. Ceea ce cunoaștem cu certitudine este faptul că, până în zilele noastre, unui loc ce se află pe malul stâng al râului Ciorogârla, nu departe de mănăstire, i se spune și acum „la pustnicul”. Construită pe un soclu înalt, în stilul sobru al bisericilor din Muntenia, cu o singură turlă impozantă așezată pe naos, susținută de patru arcade care se sprijină pe patru coloane masive, cu pridvorul deschis sprijinit de opt coloane puternice de cărămidă în formă de torsadă și cu exteriorul tratat ca o îmbinare armonioasă între cărămidă aparentă și piatră, biserica cea mare a mănăstirii oglindește, prin înfățisarea ei măreață, personalitatea ctitorului ei. Locașul de închinare a fost înzestrat cu mobilier nou sculptat în lemn de stejar masiv, cu odăjdii, cu sfinte vase și cu cărți de cult. Tradiția a păstrat o frumoasă legendă care stă la originea întemeierii sfântului locaș și care poartă în ea un sâmbure de adevăr. Se spune că un cioban care își păștea oile prin aceste locuri a visat într-o noapte că, pe când stătea rezemat în ciomag și cânta din fluier, a văzut în mijlocul poienii o oaie cu lâna albă ca zăpada, având trei coarne în loc de două. Acest vis s-a repetat în mai multe rânduri în acea noapte. A doua zi, păstorul, povestește visul boierului Constantin Samurcaș, stăpânul locului respectiv. Acesta cere duhovnicului său, arhimandritul Timotei, starețul Mănăstirii Cernica din acea vreme, să-i tâlcuiască visul. Starețul tălmăcește visul ca fiind poruncă a lui Dumnezeu de a ridica o biserică în poiana unde își păștea ciobanul oile și, întrucât blândul animal avea în vis trei coarne, să construiască biserica cu trei sfinte altare și să o închine Preasfintei Treimi. Boierul, potrivit tâlcuirii visului, adună de îndată materiale de construcție și începe zidirea mănăstirii. Din documentele păstrate la Arhivele Naționale ale Statului din București rezultă că mănăstirea a fost construită între anii 1808 și 1809. La sfârșitul lunii august, toate lucrările de zidire a mănăstirii erau finalizate, inclusiv zugrăvirea bisericii, care a fost sfințită la 8 septembrie 1809, la sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului.

Noua ctitorie a fost pusă sub îndrumarea duhovnicească a Arhimandritului Timotei, stareț al Mănăstirii Cernica între anii 1807 și 1816. Primul document care amintește de existența mănăstirii este „Hotărârea de la 31 mai 1811”, dată în Divanul Ţării Românești în urma cererii făcute de către Vornicul Constantin Samurcaș, prin care cerea „să se dea voie ca să se facă acolo, la mănăstire, pe un an, trei bâlciuri, de trei zile de hram, ce se prăznuiește pe aceia sfântă biserică, adică una la Sfânta Troiță, alta la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu ce este la 15 august și alta la Nașterea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu ce este pe opt ale lui septembrie”. La scurt timp dupa zidirea ctitoriei, vornicul Constantin Samurcaș, implicat fiind în evenimentele istorice ale vremii, în mod deosebit în Revoluția de la 1821, trece la cele veșnice în anul 1825. Timp de două decenii mănăstirea avea să fie întreținută doar din munca călugărițelor și din donațiile credincioșilor. În anul 1847, clucerul Alexandru Samurcaș, nepot de frate și fiu adoptiv al ctitorului, întocmește un testament prin care asigură mănăstirii vatra și pământul din jurul ei. Totodată, face în 1845 și prima reparație la biserica mănăstirii care suferise de pe urma cutremurului de la anul 1838.

Legea secularizării averilor mănăstirești, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în decembrie 1863, găsește mănăstirea în paragină. După multe demersuri făcute pe lângă guvern și pe lângă Ministerul Cultelor, monahia Fevronia îi adresează la 8 iulie 1869 un memoriu Domnitorului Carol I. Acesta semnează o rezoluție în baza căreia Ministerul Cultelor dă mănăstirii suma de 30.000 lei vechi, din care se face reparația generală a bisericii. Cu bani donați de credincioșii S. Vernescu și Teoharide din Bucuresti se pictează biserica de către pictorul Gh. Tattarescu, lucrările fiind terminate la 13 decembrie 1870. Tot atunci se zidește în cimitirul mănăstirii, cu sprijinul credincioșilor, o biserică mică, cu hramul „Sf. Împărați Constantin și Elena”, cu destinația de capelă mortuară, fiind sfințită la 12 septembrie 1876. Lucrări de restaurare se mai fac la biserica mare în anul 1903, iar în anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurga, văduva căpitanului Ioan Buiurga, erou în războiul din 1877, se clădește în apropierea cimitirului mănăstirii un corp de case cu douăzeci de chilii. În ziua de 28 septembrie 1914 un puternic incendiu a distrus tot corpul de case ctitorești, în care se aflau treizeci de chilii, stăreția, un frumos salon oriental și o bună parte din arhiva mănăstirii. Tot în același an trec prin mănăstire și trupele germane de ocupație și iau călugărițelor tot ce mai aveau, adică două clopote și alte lucruri de valoare. Monahia Agatia Cristescu restaurează pentru a treia oară biserica mare în anul 1920 și reface clopotele mănăstirii în anul 1925. La 10 noiembrie 1940, în urma marelui cutremur, atât biserica, cât și chiliile mănăstirii au fost grav avariate. În anul 1941, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica mănăstirii a fost demolată și s-a început reconstrucția ei, după planurile arhitectului Ion Cernescu, total diferită de biserica veche de la care a păstrat doar cele trei sfinte altare. Din vechea biserică s-a păstrat catapeteasma lucrată în stil brâncovenesc, ornamentată cu motive vegetale și florale și împodobită în partea superioară cu două rânduri de icoane pictate, iar în partea inferioară, cu un rând de icoane argintate.

Din pictura lui Gh. Tattarescu s-au păstrat doar două icoane, care se pot vedea la colecția de obiecte religioase a mănăstirii. După ridicarea noii biserici, la dorința generalului Teodor Ciurea, s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri. Altarul central al bisericii a rămas închinat Preasfintei Treimi, la fel și cel din dreapta închinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stânga, care până atunci purta hramul Nașterea Maicii Domnului, a fost închinat Sfintei Cuvioasei Parascheva. Această închinare se vede că a fost plăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru că în vara anului 1944, când Mitropolia Moldovei și Sucevei a fost nevoită să se retragă cu arhiva și odoarele sale sfinte la București, pentru câteva luni (10 aprilie – 27 octombrie 1944), racla cu prețioasele moaște ale Sfintei Cuvioasei Parascheva a fost adusă și adăpostită în biserica Mănăstirii Samurcășești, binecuvântând astfel ctitoria Generalului Teodor Ciurea care cu multa dragoste îi închinase Altarul. În același timp cu ridicarea noii biserici, Prefectura Județului Ilfov a  construit în mănăstire  și trei corpuri de chilii care se văd și astăzi la intrare pe partea stângă, cu destinația: Casa preotului slujitor, Stăreția și Colecția muzeală. Patriarhul României, Justinian Marina (1948-1977), de la începutul păstoriri sale, s-a arătat interesat de restaurarea tuturor mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor care se găseau în paragină. De atenția deosebită a acestuia s-a bucurat și acest sfânt așezământ de rugăciune. În perioada 1951-1953, cu fonduri puse la dispoziție de Arhiepiscopia Bucureștilor, biserica mănăstirii a fost împodobită cu pictură în frescă și ceramic, executate în stil neobizantin de către pictorul Gheorghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfințită de însuși Patriarhul Justinian Marina. Începând din anul 2000, așezământul mănăstiresc trece din nou printr-un amplu proces de restaurare, consolidare și înfrumusețare. De asemenea, s-a înlocuit livada cu plantații tinere de pomi și s-a reamenajat parcul de la intrarea în mănăstire. Lucrari de importanță majoră s-au executat la cele două biserici ale mănăstirii între anii 2005 si 2007.

Astăzi, silueta specială a mănăstiri Samurcășești – Ciorogârla se decupează în relief pe fundalul cerului albastru infinit, așa cum o blană scumpă de samur împodobea odată o ținută domnească.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*