Rechizitoriul democrației (2)

Procurorii şi corupţia de putere

Folosirea puterii – de către o persoană ce deţine acestă putere – în mod (1) arbitrar, (2) cu neglijenţă sau (3) contrar scopului în care această puterea a fost instituită şi încredinţată acelei persoane, constituie un abuz. Şi orice persoană căreia îi este oferită o putere este pândită de tentaţia şi capcana abuzului. Nu puterea însăşi este sursa abuzului, ci slăbiciunea umană o face posibilă. Dorinţa este uşor de sedus, voinţa este firavă, iar putinţa este limitată. Tocqueville scria ”Atotputernicia ca atare nu mi se pare în sine un lucru rău sau primejdios. Exercitarea ei depăseşte forţele unui om, oricare ar fi acela”, iar Loadul Acton, pe urmele lui Montesquieu, afirma şi el: “Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”). Împărţirea puterii (fie aceeaşi putere între mai multi oameni – vezi de exemplu Parlamentul, fie o putere în mai multe puteri în echilibru şi control reciproc – vezi împărţirea puterilor în Statul de drept) este o măsură menită să prevină abuzurile.

În cadrul Socialului se vorbeşte pe mii de voci (uneori în mod raţional, alteori – de cele mai multe ori! – în registrul emoţiei negative) despre corupţie (adică despre abuzul de putere al Politicului). Acesta preocupare legitimă a Socialului este însă deturnată, exagerbată sau confiscată. Nu insist aici şi acum asupra metodelor prin care se realizează aceste lucruri. Remarc doar că, urmare directă a lor, rămâne în periferia privirii critice a Socialului un alt tip de abuz, mult mai nociv pentru.că afectează însuşi echilibrul democratiei şi aduce atingere demnităţii şi libertăţii umane: abuzul de putere. Folosirea puterii de dragul puterii, folosirea puterii din plictis, folosirea puterii din dorinţa de a face rău, folosirea puterii ca forma de refulare, etc…. Toate aceste forme de abuz de putere nu conţin niciun principiu limitativ şi, prin comparaţie, atât de blamată corupţie pare o năzbâtie copilărească. Corupţia se poate opri în bariera omului şi a instituţiilor, abuzul de putere caută să depăşească tocmai aceaste bariere. Coruptia nu ucide decât accidental (scopul final al coruţiei fiind unul material); abuzul de putere torturează conştiinte şi dezintegrează democraţii, Dacă pentru politicienii corupţi Dante a pregătit bolgia a cincea din al optulea cerc al Infernului, pentru cei care abuzează de putere ar fi trebuit să pregătească al nouălea cerc al Infernului; şi dacă suntem de acord că cei care abuzează de putere îi trădeaza pe cei care le-o încredinţează, poate că în acest al noulea cerc al infernului, aproape de Satan, este şi locul lor. Noi – Socialul – am fost atât de mult timp victimele abuzului de putere – şi în comunism, şi epoca recentă – încât am dezvoltat diverse forme ale sindromului Stockholm; ne considerăm lipsiţi de putere, însă avem nevoie să o simţim în mâna de fier a unei singure persoane providenţiale indiferent de modul în care aceasta o foloseste. Desigur nu trebuie să uităm de puterea nivelatoare a manipulării…

Justitia poate opri – cel putin teoretic – corupţia Politicului. Are la îndemână armele (legile şi structurile) pentru a face acest lucru. Votul Socialului – atunci când Socialul deschide ochii şi atunci cand votul este luat în considerare – poate amenda atât abuzul de putere, (cât şi corupţia) la nivelul Politicului. Dacă însă abuzul de putere infestează Justiţia, rămân prea puţine mijloace de control la îndemâna Socialului (şi Politicului) pentru a restabili echilibrul (şi aici se dovedeşte nocivă tocmai acea independenţă a Justiţiei înţeleasă greşit ca o libertate absolută). Din ce în ce mai des apar suspiciuni şi dovezi ale unor abuzuri de putere (unele chiar strigătoare la cer) înfăptuite de procurori: martori preparaţi, dovezi falsificate, presiuni (chiar tortură) asupra martorilor, etc… Dacă în trecutul apropiat (epoca băsescu) toate aceste lucruri treceau drept bârfe sau manipulări, acum ele nu mai pot fi ignorate (sau minimizate) de către un Social onest. Nu poate exista nicio abatere de la principiile statului de drept, de la respectarea drepturilor omului; nu poate exista nicio încălcare  a separaţiei puterilor în stat; nu putem ceda niciunei morale ce propune răul ca mijloc pentru a ajunge la bine.

Totuşi, dacă recunoaştem abuzurile din Justiţie şi nu ne mulţumeşte arătatul cu degetul într-o singură direcţie: către Justiţie – ne impiedicăm în următoarele întrebări: Care au fost circustanţele care (1) au permis procurorilor să comită abuzul de putere şi (2) ce anume i-a îndemnat să facă acest lucru. Dacă pentru prima parte putem acuza (1) codurile penale (aberante, vagi şi laxe pe alocuri) sau (2) dereglajul institutional: (2.1) lipsa răspunderii şi a controlului, (2,2) modalităţile de presiune asupra judecătorilor (de care am vorbit şi mai sus), (2.3) protocoale de colaborare/cooperare cu SRI-ul, etc…), motivaţia acţiunilor procurorilor – ce-a de-a doua parte – este încă neclară. Să fie Corupţia un pericol atât de mare pentru Social (şi pentru Politic) încât Justiţia (prin procurori) să se considere îndreptăţită să oprească acest flagel cu orice pret, chiar şi acela al compromiterii instituţiilor ce o alcătuiesc şi a ieşirii din matca constituţională? Greu de crezut. Corupţia a fost în primul rând un subiect politic aruncat Socialului drept explicaţie (simplistă) pentru o stare de fapt şi folosit ca motiv pentru a-l scoate din letargie; coruptia a devenit inamicul public (“care ucide”) şi a căpătat chipul unor oameni politici; corupţia a fost instrumentată politic. Într-un prim “pas” (la nivel imagistic) – printr-o campanie susţinută online – a ajutat la marcarea unor ţinte (pur politice), iar la un “al doilea pas” prin intermediul Justiţiei (şi mai exact cu ajutorul procurorilor) s-a tras asupra acelor ţinte. Iată de ce cred ca Justiţia a făcut parte (de voie – de nevoie) dintr-un plan politic mai amplu, elaborat şi coordonat din altă parte, fără însă ca acest fapt (aservirea) să o exonereze în vreun fel. S-a făcut abuz de putere în Justiţie desigur, dar el a fost de mâna a doua; undeva mai sus a existat un abuz de putere de o magnitudine mult mai mare. Şi ştim unde să cautam: printre cei ce “apară Justitia” sau printre cei care au parghii cu care pot influenta (chiar şi indirect) Justiţia: (1) Preşedinte, (2) instituţiile de forţă (în special SRI cu care Justiţia a încheiat protocoale secrete), (3) PNL (căzut pradă feliei provenite din PDL) sau (4) ONG-uri (cu sponzorizări dubiose). Fie că este vorba de o singură persoană cu tendinţe autoritariste, fie de un grup cu interese obscure şi mijloace ce exced regulile democratice sau regulile economiei de piaţă, prin îngenuncherea în faţa lor, în ultima perioadă (începând din epoca băsescu) Justiţia şi –a pierdut din independenţa şi din respectul pe care ar trebui să le aibă în orice ţară în care “domneşte legea”.

Justiţia ca scut şi arma

Istoria recentă este plină de exemple de eşecuri ale democraţiei prin mijloace democratice: Hugo Chavez (în Venezuela), Ferdinand Marcos (Filipine), Alberto Fujimori (Peru), Juan Peron (Argentina), Recep Tayyip Erdogan (Turcia), Vladimir Putin (Rusia). (Unii îl trec pe lista şi pe preşedintele Trump). Ne-am obişnuit să credem – prin prisma scrierilor gânditorilor moderni (precum Toqueville) – că democraţia este punctul de maxim progres al organizării umane de la care – odată atins – nu ne putem întoarce. Din păcate democraţia se erodează: oamenii uită să o cultive pentru că s-au născut în mijlocul ei şi nu îi mai înţeleg principiul de justificare, iar unele instituţii – compuse din aceşti oameni – fie se clatină şi se prăbusesc, fie cresc nepermis de mult şi umbresc alte instituţii. De obicei aceste lucruri se întâmplă când apare în peisajul Politic un personaj cu porniri autoritariste, cu carismă şi priză la public, ce declară război unoi elite politice şi economice, pe care o etichetează ca fiind profund coruptă şi trădătoare.

Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au creat o listă de caracteristici ale unor astfel de personaje ce pun în primejdie democraţia, listă cu ajutorul careia acestea pot fi detectate încă de la primele manifestări pe scena politică: (1) respingerea regulilor jocului democratic; (2) negarea legitimităţii adversarilor politici, (3) toleranţa sau chiar încurajarea violenţei, (4) disponibilitatea de a reduce libertăţile civile ale oponenţilor, inclusiv ale presei. Scenariul – ce urmează dupa câstigarea prin populism şi demagogie a unor alegeri libere – este simplu: fie profitând de o criză reală (de obicei economică), fie creând inamici interni sau externi, fie propunând ameliorarea democraţiei, eradicarea corupţei sau creşterea securităţii, un astfel de personaj începe să adune puterea în mâna sa, cu paşi mici şi prin mijloace legale. În subteran puterea reală este asigurata de forţe militare, de intelligence sau de poliţie. Însă cheia pentru distrugerea (sau slăbirea) democraţiei cu ajutorul democraţiei o constituie tocmai păstrarea aparenţei de legitimitate (prin manipularea Socialului) şi de legalitate a acţiunilor întreprinse în detrimentul democraţiei (prin ocolirea, subjugarea sau înlăturarea Justiţiei). De obicei nicio tendinţă autoritaristă nu trece neobservată şi uneori întâmpină reacţii de respingere puternică din partea opoziţiei (şi poate şi a unei părti a Socialului). În acest caz Justiţia devine o armă – ajutând la înlăturarea adversarilor politici şi totodata un scut – fortând trecerea unor legi (prin exploatarea unor vicii sau ambiguităţi ale Literei Constituţiei şi prin violarea Spiritului Constituţiei). Cu un Social orbit sau temător şi cu o Justiţie nu doar înlăturată din cale, ci chiar atrasă de partea sa, drumul de la democraţie la autoritarism este deschis şi curăţat.

Istoria epocii Băsescu. “Paşii” lui Băsescu. Justiţia trinomului

Plecând de la lista de caracteristici autoritariste şi analizand ceea s-a întâmplat după Revoluţie în Romania putem recunoaşte că şi prin politica noastră au trecut fulgurant sau catastrofal personaje de acest fel. Poate cel mai vocal din ele a fost “tribunul” Vadim, (un om cult şi charismatic, poate animat de intenţii bune, însa cu un discurs violent nationalist) ce a candidat pentru presedinţie în 2000. Doar o coalizarea a forţelor politice şi a presei din acea perioadă a făcut posibilă evitarea în ultimul moment (Vadim ajunsese până în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale) al unui dezastru democratic. A funcţionat atunci un bun-simţ democratic (poate şi pentru că Vadim a fost prea puţin grijuliu în ascunderea intenţiilor sale şi a mijloacelor pe care le-ar fi folosit odată ajus la putere), semn că democraţia românească avea (în 2000) un anumit grad de maturitate. (Este poate examenul cel mai importat pe care democraţia l-a dat după Revoluţie şi în acelaşi timp dovada că ne aflăm pe drumul cel bun). În 2004 însă acelaşi bun-simţ politic al Socialului (şi al partidelor politice ce s-au confruntat în alegeri) din pacate nu a mai funcţionat, permiţând ascensiunea spre vârfurile puterii a celui mai cunoscut personaj autoritarist al Romaniei: Traian Băsescu. El poartă vina că după 10 ani în interiorul ţării s-a răspândit până la metastaza cancerul abuzului de putere şi – desigur – cancerul corupţiei.

În aceeaşi măsură în care trecutul este necesar pentru a înţelege prezentul şi prezentul este necesar pentru a înţelege trecutul. Faptele se înlănţuiesc, produc efecte şi îşi dezvăluie astfel cauzele materiale, formale, eficiente sau finale. Odată cu Traian Basescu, “establishmentul” politic (de sorginte socialistă, alcătuit în mare parte din cadrele fortul Partid Unic) a fost răsturnat şi înlocuit cu unul securistoid. Abia acum, dupa ce am început să deschidem ochii putem vedea şi putem înţelege pârghiile şi lanturile cumplitului mecanism pe care acesta l-a pus în funcţiune. Ca oricare alt personaj din galeria de conducători cu tendinţe autoritariste, Băsescu s-a folosit de puterea prezidenţială la limita constituţionalităţii (şi chiar dincolo de ea). Şi-a spus “presedinte jucător” sugerând prin aceasta ca rolul de “arbitru” (prevăzut de Constituţie) nu îi este deajuns. A căutat (şi a obţinut) printr-o retorică brutală şi frustă o susţinere largă a Socialului şi a intrat de nenumărate ori (mai ales în cel de-al doilea mandat) cu bocancii murdari în grădina Legistativului şi a Executivului. (Notă: Să nu uităm că Băsescu a ţinut mult timp în laţ prim-ministrul, luând şi comunicând decizii executive în locul acestuia fără niciun fel de jenă democratică). Adevărata putere însă şi-a extras-o şi şi-a exercitat-o împotriva adversarilor politici cu ajutorul Justiţiei şi al Serviciilor Secrete. După cum am mai precizat, în încercarea de a menţine departe de jocul politic aceste puteri (şi pentru a asigura o continuitate şi stabilitate în condiţii de criză), Constituţia acordă presedinte o serie de prerogative în numirea magistraţilor, a unor judecători constituţionali şi a capilor Serviciilor Secrete. Se prezumă însă (1) o bună-credinţă şi o bună-creştere, (2) o detaşare de meschinăria politicului şi (3) o punere în slujba interesului national a persoanei ce ocupă postul de preşedinte. Băsescu nu a avut niciuna dintre calitatile de mai sus şi a întâmpinat o mult prea slabă opoziţie în acţiunile – legale! – pe care le-a întreprins pentru a-şi consolida puterea. Înainte de “paşii” lui Johannis au fost “paşii” lui Băsescu…

Primul pas (după venirea la putere) a fost schimbarea legilor justiţiei (cu ajutorul direct al Monicăi Macovei şi al lui Cristian Predoiu, astăzi metamorfozaţi amândoi în gardienii şi bocitoarele Justiţiei). Trebuie amintit (măcar pentru a puncta ironia istoriei şi ipocrizia celor ce o înfăptuiesc) că aceste legi au fost adoptate fără dezbare publică şi parlamentară, fără isterizarea Socialului, prin asumare. Actul în sine a trecut neobservat printre alte acte similare întreptate în aceeaşi direcţie antidemocratică, semn că normalitatea a fost foarte repede confiscată şi întoarsă pe dos.

Al doilea pas a fost numirea procurorilor şi judecătorilor loiali care să foloseasca noile Coduri în direcţiile trasate de la Cotroceni. La inceput inamicii au fost “comuniştii”, “baronii PDS” (2004-2009), apoi “mogulii” (2009-2012) şi în final “corupţii” (2012 – 2014). Întâmplător sau nu, tocmai adversarii politici (şi economici) ai PDL-ului (şi a lui Băsescu personal, ce se identifica fără nicio reţinere cu partidul chiar şi după ce a devenit presedinte) s-au încadrat în categoria “inamicilor”. S-a deschis astfel în Romania un lung şi ruşinos sezon al vânătorii de vrăjitoare.

Numirile de magistraţi şi modificarile aduse legilor justiţiei au fost urmate de al treilea pas: întărirea, restructurarea şi chiar crearea unor instituţii noii în înteriorul Justiţiei/Ministrului Public care să servească mai bine scopurilor autoritariste ale preşedintelui. Voinţa nu era suficientă; era necesară şi o disciplină şi un control ierarhic pentru ca deciziile să fie implementate cât mai eficient. Mecanismul trebuia specializat, uns şi urmărit îndeaproape. Desigur exemplul cel mai bun şi mai cunoascut este Direcţia Naţională Anticorupţie, astăzi miza şi parte implicată într-un enorm scandal politic. Deşi – sub o altă forma (Parchetul Naţional Anticorupţie) şi cu rezultate submediocre – instituţia exista şi înainte de venirea la putere a lui Băsescu, în mandatul Monicăi Macovei, după 2005, DNA – mai întâi Departamentul Naţional Anticorupţie şi abia apoi Direcţia Naţională Anticoruptie – a fost reînventată, a trecut în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şi a (re)dobândit dreptul de a investiga – foarte convenabil – parlamentari. (Notă: Foarte convenabil, deoarece majoritatea inamicilor politici erau – sau fusesera – parlamentari). Mai întâi sub conducerea lui Daniel Morar şi apoi sub conducerea Laurei Codruţa Koveşi, DNA a dat cu prisosinţă dovada loialităţii faţă de zona portocalie (PDL) a spectrului politic, (cel puţin) până la sfrâşitul celui de-al doilea mandat al lui Băsescu. În malaxorul ei au căzut exclusiv persoane ce au antagonizat Presedinţia şi grupul de interese economice şi politice din jurul preşedintelui. Socialul a fost însă mulţumit de “spectacolul cătuşelor” (cum a fost numit) şi a aplaudat chiar şi în lipsa pâinii.

Totuşi, nici cel de-al treilea pas nu a fost deajuns. Prin plasa Justiţiei (fie datorită probatoriului insuficient, fie datorită nealinierii politice a unor judecători) scăpau în continuare “comunişti”, “moguli” şi “corupţi”. Băsescu trebuia să supraliciteze; să forţeze prapeţii democraţiei, rămânând în acelaşi timp în litera ei. Pasul al patrulea nu putea fi însă făcut fără un context propice şi o justificare pe măsură; iar contextul şi justificarea au apărut în 2008: criza economică. Nu este sigur că fără criza economică din 2008, lucrurile ar fi arătat altfel, dar cu siguranţă ea a uşurat mult drumul spre putere (nelimitată) a lui Băsescu. De obicei o criza (fie că este provocată, fie că este lucrarea hazardului, fie că este creata în totalitate prin manipulare şi iluzie) constituie un prilej excelent pentru ca un autoritarist să se scuture de chingile constituţionale şi să asalteze democraţia în numele salvarii tarii. Teama este cea mai buna metoda pentru expolierea de libertăţi, dupa cum umilinţa este cea mai bună metoda de a destabiliza balanţa justiţiei. Socialul – o buna parte dintre el – a crezut în imaginea de conducător aspru, dar drept, chemat să ia măsuri drastice pentru a salva “nava” din furtună şi chiar să se razbune pe cei care (prin “comunismul” şi/sau prin “corupţia” lor) o distruseseră (sau cel puţin o găuriseră). (Mai grav este că şi o parte a intelectualilor romani s-au alinit în spatele lui, precum sobolanii în spatele cântăreţului din fluier).

Dupa 2008 şi mai ales după realegerea din 2009, pe fondul instabilităţii economice şi sociale, câtă vreme atenţia Socialului, dar şi a altor instituţii era canalizată în alte direcţii, Băsescu a introdus în Justiţie calul troian: SRI-ul. În mod oficial şi în acelaşi timp pe ascuns a obţinut în cadrul CSAT-ului o decizie ce declara “corupţia” o problema de siguranţa naţională, o “vulnerabilitate”. S-a putut astfel justifica intervenţia SRI-ului în (1) constituirea probatoriului şi în (2) judecarea cazurilor de corupţie. Spre ruşinea Justiţiei (dar mai ales a celor care o reprezentau la acel moment), o serie de protocoale au fost semnate între SRI şi alte părţi din corpul Justiţiei, protocoale ce trasau foarte exact cadrul operativ al intervenţiei (sub numele de “cooperare” sau “colaborare”) SRI-ului: în general prin restrângeri ale liberarilor şi drepturilor persoanelor, dar care prevedeau şi responsabilităţi ce excedau – cel putin din punct de vedere etic – statutul de magistrat, din partea procurorilor şi a judecătorilor. Problema majoră nu este însă existenţa acestor protocoale, (de care Socialul a aflat de curând), ci faptul că au deschis calea legală pentru abuz. Nu ele în sine sunt (sau au fost) neconstituţionale, ci acţiunile care au decurs din punerea lor în aplicare. (Nota: Această situaţie este similară cu modul în care sunt judecate legile în America. Încă din secolul trecut Tocqueville remarca faptul că în America nu legile sunt declarate neconstituţionale, ci aplicarea lor în anumite cazuri particulare, lucru care desigur în final poate conduce la retragerea respectivei legi).

Al patrulea pas, cu consecinţe nu numai imediate şi punctuale (ele în sine de o gravitate extremă: vieţi sfărâmate pe nedrept, încălcărea drepturilor omului, etc…), ci şi de lungă durată şi de profunzime (la nivelul mentalităţitor şi instituţiilor) este moştenirea “glorioasă” a regimului Băsescu. Sistemul diabolic creat la acel moment (SRI-Justiţie), menit să dea o putere sporită unei singure persoane şi să inhibe puterea Executivului şi a Legislativului, s-a dovedit atât de viabil, încât a continuat să functioneze şi după ce Băsescu a eşuat în încercarea de a ajunge cu un alt vehicol politic (PMP) la putere în 2014. Ceea ce era înainte un trinom s-a transformat în binom…

În loc de concluzie. Cine are puterea?

Înțelegând rolul jucat de Justiție (de o anumită parte a ei) în epoca Băsescu (rol păstrat şi în epoca ce a urmat: epoca Johannis), dar şi pericolul general valabil al deviației constituționale a Justitiei (de care am vorbit mai sus), devine mai limpede ce anume motiveaza în zilele noastre Justiția. Pe de-o parte abuzul de putere în sine este ofertant pentru orgolii, pe de altă parte nu mai poate crede nimeni (cel puțin până acum) în independența Justiției, câtă vreme umbra SRI-ul se întinde pe cotloanele instituțiilor sale. Pe de altă parte devine la fel de limpede interesul pe care îl trezețte Justiția.Temerea este ca manetele Justitiei (construite de SRI) pentru fostrul presedinte au ajuns prin moștenire indirectă la Johannis. Dar nici varianta în care SRI-ul a devenit autonom şi a ajuns chiar să controleze noul președinte nu poate fi exclusă. În orice caz trinomul (Președinte-Servicii Secrete-Justiție) s-a reîntregit şi punând întrebarea precum Cicero “Cui bono?” descoperim interesul acestuia de (1) a nu fi modificate legile justitiei, de (2) a ascunde protocoalele secrete, de (3) a păstra Președintele ca factor decident în procedurile de numire şi revocare a unor magistrați, dar şi (4) de discreditare (prin campanii de presă) a Executivului şi (5) de slăbire (prin intimidare) a Legislativului. De altfel toți pașii făcuți de președintele Johannis (în continuarea pașilor lui Băsescu) confirmă încă o dată alinierea de forțe nedemocratice împotriva Parlamentului (și împotriva Socialului). Și nu sunt singurii pași; urmează și alții, poate mai periculoși decât cei de până acum. Ne apropiem de un dezdodământ… (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*