De la bun început, doresc să recunosc că m-am (tot) gândit să scriu câteva rânduri la adresa acestei cărţi şi, în special, la adresa autorului ei, din câteva motive şi considerente personale, altminteri absolut smerite dar sincere şi oneste: din respect, recunoştinţă şi preţuire, totodată din dragoste, apreciere, admiraţie şi recunoştinţă faţă de Părintele Profesor Ioan Morgovan – un slujitor devotat şi vrednic al Bisericii şi al tuturor altarelor sfinte şi sacre ale acestui popor: Altarul lăcaşului de cult, al şcolii, al învăţământului şi educaţiei, al scrisului, editării şi publicării, al propovăduirii şi mărturisirii Cuvântului Revelat, Întrupat şi Veşnic, precum şi al cărţii şi condeiului.
De asemenea, vreau să mărturisesc şi să dezvălui, aici şi acum, adevărul că rar, mai ales în ultima vreme, mi-a fost dat să întâlnesc şi să cunosc un om cu atâta bun simţ, purtare aleasă, nobilă, elegantă, discretă dar concretă, şi atâta respect şi bunăcuviinţă şi ca (în) persoana Părintelui Profesor Ioan Morgovan – acest simplu, smerit şi modest preot paroh de ţară, însă care, oricând, ar putea face faţă, cu real şi autentic succes, la o catedră academică şi universitară – ca profesor şi la un sfânt al altar al unei vestite catedrale urbane – ca slujitor şi sacerdot.
Totodată, am apreciat întotdeauna, articolele, eseurile şi studiile, precum şi broşurile cu caracter pastoral – misionar, plachetele cu caracter aniversar, comemorativ sau omagial, şi cărţile pe care le-a scris Părintele Ioan Morgovan, precum şi toată activitatea sa pastoral-misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!…
Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi puterea preacucerniciei sale de muncă susţinută, inclusiv la Editura şi Revista „Buna Vestire” din municipiul Beiuş, judeţul Bihor, pe care o desfăşoară şi acum, cu multă dragoste, râvnă şi abnegaţie, şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii lui, ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!…
Părintele Ioan Morgovan – preot paroh şi slujitor la Bisericile rurale din localităţile Bunteşti şi Leleşti, din zona depresionară a Beiuşului, din judeţul Bihor, este şi ne este (re)cunoscut ca un intelectual rafinat, vrednic misionar şi apologet, autentic liturghisitor şi slujitor al altarului străbun, precum şi un neobosit condeier, scriitor, cărturar şi participant activ la multe conferinţe, lansări de cărţi şi alte manifestări culturale ori spirituale, îndeosebi acolo, la Beiuş, realizate pe parcursul a peste douăzeci de ani, mai precis din toamna anului 1993, toate acestea constituindu-se în adevărate momente de reală bucurie, de acolo şi de atunci rămânând, amândoi, într-o sinceră şi nedisimulată prietenie duhovnicească şi spirituală, de care ne bucurăm, cu fiecare ocazie, până în ziua de astăzi, în mod reciproc, cultivând-o şi sporind-o cu fiecare întâlnire, ce se consumă, întotdeauna, într-o atmosferă deosebită!…
Potrivit afirmaţiilor şi mărturisirii autorului din al său Cuvânt înainte “Cartea de faţă este rodul îndelungat al unei mari perioade de timp pe care am petrecut-o citind întreaga opera poetică a lui Ioan Alexandru de la volumul de debut Cum să spun până la Îmnele Maramureşului, de meditaţie la sensul adânc al imnelor şi cercetare în biblioteci a zeci şi zeci de reviste literare…” În încheierea acestei prefeţe Părintele Ioan Morgovan nădăjduieşte “că cei ce vor citi acest volum despre Ioan Alexandru şi opera sa se vor apropie de cărţile lui scrise în duh creştin, fiind o mărturie a prezenţei laicatului ortodox în societatea românească înainte de ’89, care, atunci când ateismul era promovat peste tot, asemenea lui Ulise din Odiseea a reuşit prin înţelepciune şi dăruire să învingă ameninţările carbide şi a făcut ca poemele sale să ajungă în casele multor semeni de-ai noştri, revărsând în sufletele lor bucurii netrecătoare.”
Anul acesta, Ioan Alexandru ar fi împlinit 77 de ani. Dar el nu mai este în viaţa aceasta, pământească şi vremelnică, din ziua de 16 septembrie 2000. Sfârşitul lui prematur a favorizat multiple speculaţii, dar înainte de orice trebuie să vedem grabnica lui plecare dintre noi ca un semn al jertfei şi al arderii întru o remarcabilă poezie creştină şi patriotică.
Există, de multe ori, obiceiul de-a tăia opera lui Ioan Alexandru în două, după cum şi numele său mai întâi era Ion, adaosul unui „a” fiind special pentru a marca schimbarea atitudinii sale lirice. Fără a fi un deosebit cunoscător al celor scrise de-a lungul vremii de poet, nu sunt de acord cu tăierea aceasta, cu pretinsa ruptură. Poetul a fost întotdeauna unul şi chiar şi acelaşi. Anumite teme au fost reluate, adâncite, rafinate, dar în nici un caz înlocuite de altele, după cum între poet şi profesor există o perfectă omogenitate. Cine l-a auzit pe Ioan Alexandru cum vorbea la facultate pe marginea unor texte din Vechiul sau din Noul Testament nu a putut să nu fie impresionat de un suflu extraordinar, pe care nici un profesor contemporan lui nu-l avea.
Poetul Ioan Alexandru oficia acolo în faţa studenţilor o adevărată liturghie a pathosului, a credinţei nedrămuite, a dăruirii către ceilalţi a ce avea el mai bun în minte şi în suflet. Revărsarea de duh venită dinspre Ioan Alexandru către auditoriul său corespundea aceleia a unui predicator. El nu vorbea oricum, ci predica în sensul cel mai bun pentru a face cuvântul să intre în noi şi să ne ilumineze. Poetul putea fi suspectat că face pledoarie religioasă, ceea ce nu putea să convină unui stat ateu, fie şi ferit de excesele anilor cincizeci. Ioan Alexandru, atât în calitate de poet, cât şi în aceea de profesor, nu avea însă cum să rămână într-un stadiu impersonal, neangajat. Altminteri, Ioan Alexandru credea în poezie aşa cum credea în cuvântul Domnului. Dacă acesta nu-i schimbă pe oameni, atunci la ce bun? Analog, dacă poezia nu mută ceva în sufletul nostru nu este oare doar simplă înşirare de cuvinte? Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt este de altminteri una din mizele secrete ale destinului lui Ioan Alexandru. A scris enorm, dar speranţa, credinţa şi nădejdea lui era Cuvântul (Logosul). De aceea, a-l compara cu Adrian Păunescu mi se pare o mare greşeală. Chiar dacă pe vremuri circula o anecdotă privitoare la uşurinţa celor doi de-a versifica, diferenţa între ei este colosală. Între Cenaclul Flacăra păunescian şi catedra lui Ioan Alexandru distanţa este, conform unei vorbe celebre, ca de la un câine la Constelaţia Câinelui.
Şi poezia lor intră în aceeaşi ecuaţie a deosebirii. Patriotismul lui Adrian Păunescu, de care s-a făcut atâta caz la funeraliile sale, era pur militantism, al lui Ioan Alexandru stă sub veghea duhului. Pământul lui Adrian Păunescu este ambalat în tricolor, al lui Ioan Alexandru cunoaşte lumina transfigurării. De la goarna paşoptistă la Schimbarea la faţă, măsurăm aceeaşi distanţă amuţitoare.
Aici şi acum, în acest context, al evocării omului, poetului, intelectualului, propovăduitorului şi mărturisitorului sincer, devotat, fidel, credincios şi autentic Ioan Alexandru este bine venită o întrebare legitimă: a exagerat Ioan Alexandru luând pe rând toate regiunile ţării şi dedicându-le imne? Poetul de odinioară, înfiorat de viziuni, nu s-a transformat cumva într-un oştean al naţionalismului comandat de la centru? Cei care nu i-au mai apreciat ultima parte a creaţiei pot avea dreptate doar cu condiţia de-a-i opune poetului un alt mod de-a face poezie sacră. Evident, exemplul care-mi este cel mai îndemână se cheamă Daniel Turcea, despre care am mai scris, dar acela era o sublimă excepţie. Nu se pot naşte doi Daniel Turcea. Asistăm la trasarea unei alte diferenţe, aceea dintre mistic şi creştinul care se adresează obştei. Ioan Alexandru a înţeles la sfârşit că are o datorie uriaşă faţă de poporul său. Ştia că neamul românesc a fost îndobitocit în ultimele decenii, pradă celor mai otrăvitoare măsluiri, şi de aceea se cuvine trezit la viaţă întru Iisus Hristos. El nu s-a mai gândit la sine, ci la comunitatea căreia îi aparţinea. Spre deosebire de el, Turcea era un individualist în sens mistic, lucrând spre proprie mântuire. Unul dorea mântuirea laolaltă cu tot neamul, celălalt, desprins de lume şi de pământ, călătorea deja spre cer, depăşind vămi dureroase.
După 1989, Ioan Alexandru a fost senator PNŢCD. Era o poziţie de unde îşi închipuia că va putea face mult pentru ţară. După cum bine se ştie, s-a amăgit. El a mai dorit ca pe zidul Parlamentului să fie aşezată crucea. Spera cu aceeaşi naivitate că va putea să îmbuneze o haită care încă de pe atunci era formată în cea mai mare parte din „ticăloşi”. A înţeles însă repede cum stau lucrurile. Călătoriile lui în SUA dinainte de moarte au fost interpretate în fel şi chip. S-a spus că a renunţat la credinţa strămoşească, atras de mirajele sectanţilor. Nici vorbă de aşa ceva! Egal mereu cu sine, Ioan Alexandru s-a lăsat călăuzit doar de Dumnezeu. A iubit mai mult duhul decât hârtia, chiar dacă aceasta i-a fost linţoliu.
Cu alte cuvinte, aşadar, celui ce vedea lumina zilei ca fiu de țărani dintr-un sat de prin părțile Clujului (localitatea Topa Mică) în anul 1941, lui Ioan Alexandru, ursita i-a hărăzit să devină, cum spunea George Coșbuc, „suflet în sufletul neamului” său, un poet care, după 1960, a contribuit substanțial la revitalizarea lirismului în poezia română, după o nefericită invazie a epicului subordonat unei ideologii de tristă amintire. Într-o viață de exemplar intelectual şi autentic creștin ortodox, poetul a realizat, ca și înaintașii săi ardeleni George Coșbuc, Octavian Goga și Lucian Blaga, o admirabilă monografie lirică a satului românesc, îndeosebi ardelean. După modelul celor amintiți, el a formulat mărturisiri de credință pe deplin lămuritoare asupra crezului său artistic: „Graiul este timpul care mi s-a dat să fiu mare Preot sfintelor cuvinte”.
Prin lirismul său proaspăt, Ioan Alexandru se simte de la început responsabil față de obârșiile și valorile vechi ale satului, față de puritatea lumii acestuia, o lume veche, sprijinită sufletește pe învățămintele și ritualurile creștin ortodoxe, pe speranțe proiectate în luminile sacre și ocrotitoare ale Cerului: „Câtă-i țara mea de cuvioasă,/ Cât am fost de prigoniți și goi,/ Prin icoane-n fiecare casă/ Maica milelor este cu noi”.
De asemenea, universul satului străbun, trecut prin vâltorile istoriei, dar rămas atât de stabil şi de statornic, îi oferă poetului trecut prin studii temeinice de filosofie și teologie nebănuite revelații ale tainelor sacrului, prefigurate empiric de gândirea țăranului credincios.
Cu deplin argument şi temei se poate spune că logosul poeziei sale este o sinteză originală obținută prin filtrarea artistică a vorbirii țărănești, a limbajului cărților sfinte și a mesajului Liturghiei creștine. Reușita acestui temerar demers îi stârnește o satisfacție pe măsură: „Logosul de n-ar fi suferit,/ Dacă nu ar fi trecut prin moarte,/ Aș fi singur. Dar sunt fericit/ Căci nici moartea nu ne mai desparte”.
În numeroase momente de har, lira poetului prefera a intona solemne imnuri (poetul le numește „imne”) ale bucuriei, ale iubirii și ale vechilor țări românești. Prin mai multe volume, intitulate ca atare, imnul devine specia poetică preferată pe care poetul o ridică la rangul de a-l defini ca artist. Dacă înțelegem esența imnului ca o expresie lirică a unui festiv şi solemn elogiu, observăm că, în cazul de față, cele mai multe preamăresc toposul românesc milenar, binecuvântat de Dumnezeu, spiritualitatea acestuia în care stăruie pilda atâtor anonimi jertfitori sau amintirea vie a unor cunoscuți înaintași care au apărat credința și pământul sfânt al patriei. Dintre personalitățile istorice luminoase, înveșnicite în logosul cu rezonanțe de predică, amintim pe Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Sfinții Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, voievozi ai libertății neamului, dar și ctitori de locașuri sfinte. Dar peste toți și toate plutește nimbul martiriului colectiv al Brâncovenilor, căruia poetul i-a închinat mai multe imnuri, dintre care „Imnul lui Constantin Brâncoveanu” reprezintă tot ce s-a scris mai frumos și solemn din toată poezia românească despre pilduitorul voievod creștin: „Țara Românească a rămas/ Cu această blândă moștenire/ A credinței pure fără glas/ Mai presus de moarte în iubire./ Sece carnea mea de pe pământ,/ Putrezească sufletul în mine/ De voi rușina credința ta,/ Brâncovene, frate Constantine”. „Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de noblețe și renume/ Ci Credința care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”
Parte și produs al universului țărănesc, supus rânduielilor sale ancestrale, nu o dată poetul își exprimă frenetic sentimentul comuniunii cu acesta, admirația față de străbuni, numai în aparență muritori: „Împărat e fiece țăran/ Și viața sa împărăție./ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moșii mei curați în sărăcie./ Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de noblețe și renume/ Ci Credința care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”.
Asimilând în profunzime învățătura creștină, poetul subliniază deseori că moartea pământească nu înseamnă nicidecum o totală dispariție în neant, nici măcar un joc „de-a v-ați ascunselea”, ca la Tudor Arghezi.
Confruntat cu ideea morții, poetul nu renunță la tonul optimist, căci este convins că după o viață cu trudă jertfelnică pentru semeni, după o pilduitoare „stingere de sine”, mijesc mugurii unui nou început: „S-a stins în mine ultimul cuvânt/ Cu ultima scânteie ce îngheață/ Însemn răboj cu sânge pe pământ/ C-abia acum sunt gata de viață”.
Simțim aici, la unison cu autorul acestei cărţi, o copleșitoare împăcare cu voința Tatălui ceresc, chiar o bucurie de psalm sau de prohod, o seninătate în fața sfârșitului lumesc implacabil, ceea ce ne poate duce cu gândul la monologul testamentar al păstorului mioritic în care moartea apare îmbrăcată în rochie de mireasă.
Ne putem gândi, de ce nu, și la zâmbetul multicolor ce sfidează moartea în cimitirul maramureșean din Săpânța. În spiritul nostru creștin, clipa morții pământești este o chemare la Domnul, la viața nesfârșită, la „viața fără amurg”, la „lina tăcere”, „unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin”. Prin urmare, folosind o expresie imnică, solemnă, lecția poetică a lui Ioan Alexandru nu deplânge ca la mulți alți poeți sfârșitul lumesc al fiecăruia, ci reușește să armonizeze viața cu moartea, să surprindă într-un dialog tonic cum interferează cele două momente ale procesului nașterii și stingerii, al morții și al învierii.
Deseori, poetul vorbește despre iubire ca expresie generoasă a jertfei, despre dragostea de semeni, de țară, de Dumnezeu și de frumos. Întreg ciclul intitulat „Imnele iubirii” probează faptul că pentru Ioan Alexandru iubirea înseamnă renunțare, supunere și jertfă: „Dragostea înseamnă renunțare/ De sinea ta ceva e mai presus/ Și nu râvnești iubind cu-nflăcărare/ Decât să-i fii adorator supus”.
De aceea, ca orice mare poet, și cântărețul „Imnelor” simte ecoul unor neliniști existențiale, parcă dorind să formuleze unele întrebări. Dar acestea nu sunt spinoase, ci mai degrabă evlavioase, căci ele nu-s menite să tulbure „corola de minuni a lumii”. La ele nici nu așteaptă un răspuns, de vreme ce reprezintă interogații retorice. Interesant este că poetul nici nu folosește aici semnul întrebării: „Și tu, lemnar din Transilvanii/ La ce-ai fi ridicat tu acest turn,/ Cu limba lui pe cruce răstignită,/ Ce-și trage cântul din pământ/ Și îl împinge singur pe orbită”, sau: „Cine vă picură în port și în mers/ Atâta har și aducere aminte/ Parcă veniți din Dumnezeu/ Să luminați printre morminte”.
De asemenea, pledoaria imnică a lui Ioan Alexandru probează faptul că logosul românesc transfigurat în poezie este capabil a se ridica la o strălucire de catapeteasmă, că limba română, pe care Mihai Eminescu o compara cu un fagure de miere, iar Nichita Stănescu o considera „dumnezeiesc de frumoasă”, se poate înveșmânta oricând cu o nouă frumusețe. Universul acestei poezii este prilej de cugetare adâncă, ce poate facilita înțelegerea adevărului din Cărțile Sfinte, apropierea sfioasă și recunoscătoare de Dumnezeu.
Cu privire la cartea de faţă, la protagonistul şi la autorul ei, publicată, poate nu întâmplător, în acest an special – centenar, în încheierea acestui semnal editorial şi publicistic, deci, aducem cinste, laudă, apreciere şi admiraţie Părintelui Ioan Morgovan, pe care ţinem să-l felicităm, cu toţii, (şi) pentru această lucrare, şi pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea dragostea sau ataşamentul faţă de valorile perene ale Bisericii şi neamului nostru Românesc, precum şi vivacitatea ori tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat, pe devotatul şi iubitul Său fiu – slujitor, şi, totodată, îi dorim să aibă parte, în continuare, de folositoare bucurii, de binecuvântate mângâieri şi de nemărginite împliniri duhovniceşti, atât aici pe pământ, cât mai ales dincolo, în lumea cealaltă – a Împărăţiei Cerurilor, unde să se bucure de înveşnicita comuniune cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în lumina cea neînserată a Sfintei Treimi! Amin!…
Lasă un răspuns