Rechizitoriul democrației (1)

Premizele…

Abia acum, în anul Centenarului, forțele politice (și prin forțe politice nu înțeleg partide politice, ci grupări mai mult sau mai putin absconse ce se lupta pentru putere) au ajus la momentul final al încleștării, într-o luptă deschisă și disperată, din care nu se mai poate ieși prin armistitiu. (Este încă un semn că spiritul liberalismului și al democatiei – respectul pentru opinia contrară și îngăduința față de minoritate – agonizează în acest început de secol XXI). Toate evenimentele de până acum nu au fost decât diversiuni și tatonări, toți „pasii” de până acum nu au fost altceva decât o schemă de dribling, toate declarațiile de până acum nu au fost decât jocuri de cuvinte oscilând între pamflet și invectivă. S-a ajuns într-un impas și taberele s-au separat și s-au așezat față în față: Presedințele, procurorii și o facțiune penibilă a Parlamentului (formată din USR și PNL) – de-o parte, PSD (aripa Dragnea) și Legislativul și Executivul  cu „penalii” lor – de cealaltă. Nu este foarte clar – desi voi face speculații mai jos în articol: (1) jocul pe care îl fac în tot acest timp instituțiile de forță (SRI, SIE, SPP) și trusturile de presă, în subteran (unele) și în văzul lumii (celelalte) și (2) dacă sunt aliate ale vreuneia din parti aflate în conflict sau dimpotrivă au propria lor agendă. Nimic normal – cel puțin din punct de vedere democratic – în această aliniere de forțe, însă cel mai grav lucru este faptul că Socialul (nu în totalitatea lui!) nu este folosit drept spectator sau – cel mult – arbitru, ci drept armă. O armă inocentă și totuși mortală; o armă încărcată cu ură și manevrată cu o înspăimântătoare usurință.

Este necesar, pentru a descifra înțelesurile zilelor de foc pe care le trăim, să folosim o lupă temporală și să privim prin ea înapoi către ce s-a întâmplat după Revoluție. Simplificând lucrurile (și urmărind doar liniile mari ce rămân după micșorarea dimensiunii temporale), putem afirma că în toți acești ani (aproape 30) am asistat de fapt la o luptă acerbă între două dintre cele trei capete ale hidrei fostului regim comunist. Revoluția nu a înlăturat decât structurile administrative; partidul comunist și securitatea (rivale încă demult) au supraviețuit și au continuat un război fraticid. Balanța s-a înclinat pe rând când în favoarea Fostului Partid (transformat din FSN-ul iliesian în PSD-ul dragnist), când în favoarea Fostei Securități (adunată în jurul lui Băsescu și apoi în jurul lui Johannis). Tot ce nu a fost pe una dintre aceste mari baricade, fie nu a fost relevant din punct de vedere politic, fie a fost înlăturat. Când s-a sfârșit ultimul mandat al lui Băsescu, s-a crezut – în mod eronat – că Epoca Securității a apus și – cel mult – urma să ne întoarcem în Epoca Partidului. Din păcate Johannis – o ciudată emanație a Partidului Național Liberal – a preluat frâiele (sau a fost înglobat în roțile) unui sistem eficient și eficace, capabil să controleze Socialul și Politicul după bunul plac (prin instituții de forța și Justiție). Partidul și Securitatea și-au găsit noi nume de scenă: „Penalii” (cunoscuți intr-o epoca băsescu sub numele de „Moguli”) și, respectiv, „Statul Paralel”.

Dacă ne concentrăm asupra unui trecut mai apropiat, constatăm că au trecut (1) mai bine de treiani de la alegerea presedintelui Johannis, (2) doi ani de la tragedia Colectiv și ridicarea din cenușa Colectiv a guvernului technocrat și (3) un an de la căștigarea alegerilor de către PDS și de la nașterea mișcării #rezist.. Au fost „pasii” președintelui Johannis (fără ca neapărat Johannis să fi fost și capul care a îndrumat pașii) prin care acesta a încercat să concentreze în mâna sa o putere tot mai mare. (Termenul mai exact: să își legitimizeze puterea ascunsă pe care deja o avea prin moștenire, prin controlul Parlamentului și Guvernului). (1) Fie că a adus „propriul” său  Guvern (cu complicitatea unui Parlament slab, ținut ostatic de mișcări de stradă), (2) fie că s-a declarat fățiș de partea contestatarilor Guvernului (minoritatea care a protestat în 2017), (3) fie a girat și a sustinut de fiecare dată ieșirile procurorilor (în special ale D.N.A.-ului) din matca constituțională, legală și morală. A fost o veritabilă încercare de instaurare a unui Republici Justițiare (sau, mai exact, a unei Republici a Procurorilor) în care puterea statului (în totalitate) ar fi urmat să fie controlată și exercitată de (sau prin) Justiție. (Notă: Nu este un abuz de limbaj. Mijloacele la care s-a recurs în această intreprindere sunt de sorginte nazistă (vezi presiunea unui Social electizat de ură, ieșit în stradă) și bolsevică (vezi “lovitura legală de stat” ce ne-a adus epoca Cioloș). În martie 1933, Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz) prin care Cancelarului Hitler i se ofereau puteri depline a fost votată de un Parlament asediat de popor, iar în 1917 (25 octombrie/7 noiembrie) mensevicii erau înlăturați din guvern printr-o insurecție. Constatam însă într-un alt articol că ne aflăm la sfârșitul istoriei, nu pentru că Istoria nu mai are relevantă, ci pentru că nu mai este cunoscută.). Din fericire a existat suficientă opoziție încât să nu se ajungă la o compromitere totală a democrației (și a încrederii populare în democrație).

Înainte de a merge mai departe trebuie înțeleasă foarte bine miza Justiției în contextul prezentat mai sus. Care sunt legăturile Justiției (una dintre puterile statului) cu instituția Presedenției? De ce această alianță? Care sunt interesele ce animă părțile din alianța (vizibilă) Președinție – Procurori? Există o a treia entitate instituțională ce are legături atât cu Președintele, cât și cu Justiția, și poate chiar le pune în mișcare, ca o mare gaură neagră, invizibilă și totuși capabilă să atragă în ea sau în jurul ei mari cantități de materie?

Justiția ca forță politică

Tocqueville – în prima jumatate a secolului XIX – constata că există o tendință a Justitiei în Europa de a acționa în anumite circumstanțe eminamente politic. Tocqueville căuta puncte antitetice de comparație cu sistemul democratic american. Două sunt cauzele (posibile și probabile) ale acestui fapt. În primul rând puterea Judecătorească (puterea de a face dreptate) este construită pe un imaginar mai arhaic decât puterea politică. Jean-Jeaques Wunenburger susține că “a guverna este, […], o activitate posterioară celei de a judeca și de a sancționa, pentru că nu putem dirija o societate, […], decât dacă i-a fost asigurată anterior supraviețuirea”, iar supraviețuirea – adaugăm noi – se realizează prin asanarea corpului Social. Și în al doilea rând, Puterea judecătorească fost ultima putere care s-a eliberat de sub tutela unei autoritați centrale, derivată dintr-o putere divină. (Notă: Multă vreme Justiția s-a înfăptuit “în numele regelui”). De remarcat că niciuna dintre aceste cauze nu se aplică Americii, imaginarul politic – democrația – fiind acolo cel care a dat naștere națiunii.).

Astfel Justiția (cel puțin în Europa) nu numai ca nu s-a lăsat pătrunsă de spiritul democrației (voinței populare), dar a dat semne că îl consideră subsidiar principiului dreptății. Nu este neaparat ceva rău, câtă vreme “tirania majorității” poate fi la fel de nocivă și de capricioasă ca orice altă tiranie. Există însă și reversul medaliei: negarea dreptului majorității de a decide în materia justitiei (cu orice fel de argumente, cele mai multe corecte) lasă portița prin care Justiția poate ataca oricare altă putere a statutului. Adevarul este că Justiția constituie o forță colosală tocmai pentru că acționează ca un arbitru atât în cadrul Politicului, cât și între Politic și Social.  (Din nou apelul la Istorie ajută la demonstrația acestei afirmații: infiltrarea structurilor statului după cel de-al doilea război de către comuniști s-a făcut prin intermediul Justiției). În secolul XX s-a ajuns la un compromis recunoscându-se faptul că Justiția necesită independență sporită în funcționare (Notă: de la un anumit moment acuzatia nu s-a mai facut “in numele statului”, ci “in numele legii”), dar şi un control sporit la formare (si desfiintare) pentru a preveni abuzurile (tocmai pentru ca formarea Justitiei nu se face conform unui principiu democratic).În acest fel trebuie înțelese rolurile ce revin Presedintele, Executivului (prin ministrul Justiției) și Curtii Constituționale. Justiția trebuie protejată și de ea însăși, iar acest lucru nu se poate face decât din exterior. Arhitectura constituțională actuala a statului, dacă ar fi respectată în spiritul ei (și daca nu ar exista tentințe de egocentrism ale Justiției, dar și temeri că se urmărește nu un control, ci o subordonare a Justiției de catre Legislativ) ar fi suficientă pentru a garanta existența unei democrații stabile.

Personal, nu sunt de acord cu excluderea Presedintelui din procedura de numire a capilor Justiției (procurori șefi, membrii CSM, membrii ICCJ). Am mai spus-o și cu alte ocazii. Presedinția este o putere extraordinară ce intervine doar în cazuri de criză (de exemplu: conflicte între puterille principale ale statului, blocaje interne ale puterilor statului, etc…). Astfel se traduce în intermeni constituționali rolul de arbitru/mediator ce îi revine președintelui. El trebuie să aibă la dipoziție căi de a repune în funcțiune Puterile Statului sau de a le împăca (prin acțiune, nu numai prin tratative), însă în mod normal Președintele nu trebuie să decidă în vreun fel, ci doar să ia act de deciziile puterilor principale (pentru a nu se afla în situația unui abuz de drept constituțional). Legislativul nu ar trebui la rândul său – dar aici este “o chestiune de oportunitate”! – să îi revoce privilegiile Presedintelui legate de numirea capilor Justiției (după cum nu ar trebui să îi revoce nici atribuțiile de numire a capului Executivului), doar pentru că Președintele – acest mic și vremelnic presedinte – nu își înțelege (sau nu vrea să își înțeleagă) rolul și se abate de la Spiritul Condtitutiei, profitând de slăbiciunea Literei ei.

Iată însă că există numeroase semnale îngrijorătoare privind intervenția procurorilor (mai ales a DNA-ului) în Politic (si nu dau exemplu decat cele 2 decizii CCR din 2017 prin care se constata existența unui conflict constituțional între Justiție și Executiv). Invers: presupusele “atacuri” ale Politicului asupra “Justiției” (posibile atât în teorie cât și în practică) nu trebuie confundate cu necesitatea îngrădirii forței politice a Justiției. Dacă singurele dovezi ale “atacului asupra Justiției” sunt legile ce urmează să fie votate în Parlament se poate demonstra ușor că în ele nu există nicio prevedere care să atenteze la independența Justiției sau care să “favorizeze infractori” (cu nume și prenume). Desigur dezbaterile din spațial public pe marginea acestui subiect nu mai au la baza argumente, ci emotii (și de aceea nici nu mă voi obosi să iau în discuție prevederile acelor legi), însă nu pot să nu constat și o vină a Justiției însăși, câtă vreme și ea este cea care a permis ca lucrurile să ajungă atât de departe, fără să ia atitudine. În fond Justiția nu este un monolit și nu pot să cred că există o infestare morală a întregii Justiții. (Notă: Exista desigur reacţii ce vin din cadrul Justitiei, însă prea puțin energice și prea puțin mediatizate).

Procurori şi Judecători

Actul de justiţie are trei actori (Acuzatul (reprezentat sau nu de Avocat), Procurorul şi Judecătorul) şi se realizează în mai mulţi paşi. Mai întâi Procuroul acuză şi aduce în sprijinul acuzelor martori şi probe, iar Acuzatul (prin vocea Avocatului) se apără aducând şi el la rândul său martori şi probe. Din punct de vedere al ierarhiei în justiţie Avocatul şi Procurorul se află pe aceeaşi treaptă. Abia apoi revine în sarcina Judecătorului să împartă dreptatea. Judecătorul stabileşte (1) care sunt legile relevante pentru caz, (2) care sunt faptele relevante pentru caz şi care este adevărul celor sustinute de Avocat şi Procuror, (3) cum se aplică legea în cazul faptelor şi (4) ce trebuie să se întâmple cu părţile implicate (pedepsele şi nivelul lor sau achitarea).

Câteodată am impresia că se uită că Procurorul nu este deţinătorul adevărului şi nici cel ce pedepseşte, ci Judecătorul. (1) Poate la aceasta confuzie contribuie şi faptul că termenul de magistrat îi include atât pe judecători, cât şi pe procurori sau (2) poate am rămas pur şi simplu cu un reflex comunisto-jacobin adânc înrădăcinat nu în creier, ci în vintre. Sau poate este o confuzie întreţinută cu buna ştiinţă pentru a servi un scop politic (al Justiţiei însăşi sau al celor ce controlează Justiţia). Confuzia aceasta poate însă exista doar în cadrul Socialului. Daca ne trezim în situatia în care (1) Judecatorii devin partenerii “de nădejde” ai Procurorilor sau (2) Procurorii deţin (sau pot deţine) pârghii cu care pot muta Judecătorii, este limpede că actul de justitie este viciat şi încrederea în justiţie este maculată. Cazuri concrete vin să confirme faptul că ne aflăm tocmai în situaţia de mai sus, din pricina (1) fie a unor lacune existente în organizarea Judiciară (posibilitatea ca relaţia Judecător – Procuror din sala de judecată să se transforme în relaţie Procuror – Acuzat), (2) fie a unor legi dinadins schioape, (3) fie a unor forţe exterioare care au polarizat Justiţia într-o direcţie imorală. Iar dacă primele două puncta pot fi rezolvate relativ uşor de către Legislativ şi Executiv (adica de o zonă a Politicului), pentru a rezolva ultimul punct este necesară o conlucrare între Politic şi Social, (care poate lua şi forma unui miting)…

Putem avea încredere ca lumina va reapare de la sine în Justiţie, dupa cum a apărut lumina în univers după Big-Bang? Are dreptul Politicul să atingă problema funcţionării interne a Justitiei şi sa repare legile pe care Justiţia trebuie sa le aplice? Răspunsul este categoric: Da! Răspunsul pentru cei care acuză Politicul de rea-voiţa se află tocmai în textul noilor legi ale justiţiei. De curând i-am explicat ziaristului Mălin Bot că toate caracteristicile unei legi bune (asa cum le propune Lon L. Fuller: să fie general aplicabile, clare şi inteligibile, consistente, etc…) nu sunt influenţate (decât la nivel de imagine, dacă legile au nevoie de imagine) de calităţile oamenilor politici care o iniţiază sau care o votează, (după cum un adevăr matematic nu îşi schimbă în niciun fel valoarea în funcţie de calitatea celui ce l-a descoperit).

Procurorii şi Politicul

Nu există loc de speculații în pivința relației Procurorilor cu Politicul, decât dacă alegem să privim situația creată (de declanșarea procedrii de revocare a șefei DNA, blocată de președinte) din perspectivă politică. Procurorii fac parte autoritatea Judecătorească (și la autoritatea judecătorească am făcut referire când am vorbit de Justiție), nu din puterea Judecătorească; ei – dupa cum scrie în constituție la articolul 132 alin. 1 – „îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Nici vorbă despre vreo altă independență în afară de independența în privința soluțiilor din dosare. Curtea Constituțională a explicat acest lucru în amănunt (pe mai multe zeci de pagini) și de altfel și dna Simona Tănăsescu – profesor de drept constituțional, cea care a sustinut opinia contrară a președinției – are (și susține) aceași opinie în cartea sa “Constituția României. Comentariu pe articole”. Încercarea de scoatere a procurorilor de sub autoritatea ministrului de Justitie (membru al Executivului, cu largă susținere parlamentară), nu este o formă de eliberarea a acestora și de depolitizare. Și în trecut procurorii – cel puțin în cazul funcțiilor de conducere – au fost cel puțin numiți de persoane politice, dacă nu controlați de persoane politice. Nu putem fi de acord cu crearea unei alte puteri în stat (diferită de cea Judecătorească), pentru care nu există nici prevederi, nici controale constituționale și cu atât mai mult nu putem fi de accord ca această putere să fie sub controlul unic direct al Presedentiei sau indirect sub controlul S.R.I. (vezi protocoalele pe care Justiția le-a semnat cu S.R.I.). Și mai ales nu putem accepta ca in numele „eliberării” procurorilor de Politic să batjocorim constituția și autoritatea C.C.R.-ului. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*