Șase! Vine… perceptorul!

Cum ar fi, hai să ne întâlnim la mijloc! Așa, la mica înțelegere cenușie… Tu, contribuabil, recunoști că ai datorii la noi, dar nu știi cât, chiar dacă intuiești, dar mergi pe cuvântul nostru când ți le calculăm, iar noi, ca perceptori, recunoaștem că am uitat să ți le notificăm, căci oricum nu pățim nimic, pentru că neglijența și abuzul în serviciu sunt de domeniul trecutului, nu?! În schimb, tu, contribuabil, în momentul în care ai aflat, oficial, că ai datorii „la stat” (de o să ajungi să ți le dorești pe cele de la jupânii cămătari, ba chiar și de la bănci!), trebuie să ți le asumi și să le plătești. Pentru că neglijența (casnică!) în calcul sarcinilor datorate (fiscului) nu există. Și dacă nu există, nu poate fi dereglementată pe modelul abuzului în serviciu. Dar noi, Statul, luăm doar partea de „reglementare”, pe principiul, dacă nu se spune clar „Nu există!”, asta nu înseamnă, în cazul tău, persoană fizică, că, într-adevăr, s-ar putea să nu existe. Iar pentru alte detalii, mergi în instanță!

Sigur, guvernanților le-ar fi picat mănușă două-trei norme din impozitul global ori din cel „pe gospodărie”! Alea care transformau contribuabilul în agent de calculare, obligându-l să-și determine singur sarcinile fiscale datorate.

Acum însă, statul trebuie să ne învăluie mai întâi cu o miuță, abia apoi să ne prindă la marginea careului. Pentru că, da, cetățeanul este obligat să cunoască legea, cum spune și ministrul finanțelor. Dar la nivelul existenței ori nu a unor sume datorate, și, mai ales, a cuantumului acestora, nu este vorba de necunoașterea legilor, ci a tomurilor de norme de aplicare. A unei metodologii atât de des modificată încât nu ar ajunge o roabă de maculatură pe cap de cetățean fiscal! Pentru că vorbim de zeci de norme ce privesc formele de calcul, de deducere, termenii de plată, penalitățile, dobânzile, dobânzile la penalități! Or, este imposibil să le cunoști pentru că au sute de pagini, și, în mod real, nimeni nu le știe pe toate. Nici măcar angajații fiscului.

Apoi, ministrul finanțelor știe că joacă dintr-o poziție de ofsaid: culpa vinovăției angajaților lui. Pentru că aceeași lege, pe care ministerul ne-o cere nouă să o cunoaștem, spune clar că instituția care constată și determină cuantumul datoriilor la stat este tocmai cea fiscală. Sigur, dacă ar fi fost strecurată reglementarea care să impună cetățeanului să-și calculeze și să raporteze ce datorii are, în baza fișelor depuse, altfel ar fi stat lucrurile.

Așa că, apelul la „reconciliere” stat-contribuabil, reprezintă doar un alt artificiu de negociere cu un cămătar.

Sigur, noi ne vom asuma partea datorată. Datorată! Nu uitată, nu „plimbată” prin manevre oneroase la „și altele”. Ci pur și simplu necomunicată de organul fiscal. Dar și statul să-și asume VINA majoră. Și fie reintroduce neglijența și abuzul în serviciu, primim!, și semnăm pentru notificările sarcinilor fiscale datorate, fie le cere angajaților degrevați de orice obligații de serviciu sumele datorate din cauza necalculării lor chiar de către ei.

Finanțele ar trebui să țină cont de un lucru, însă. Dacă va face această notificare în masă a sarcinilor fiscale, s-ar putea, ca pe termen lung, să iasă mai rău decât dacă ar respecta legea și termenul de prescriere a datoriilor. Pentru că sumele pe care le va obține vor fi topite rapid de nevoile de funcționare de la nivelul statului și apoi ce va urma?  Căci, dacă statul ne notifică acum, pentru trecut, cu sarcinile fiscale datorate, atunci, și în următorul ciclu fiscal va trebui să facă la fel, și nu va putea să-i ceară contribuabilului să vină să declare singur ce datorează.

Până atunci însă, noi tot ca moromeții, ei tot cu „jupuitul”, căci totul va fi doar un soi de recunoaștere, acceptare și negociere a unei vinovății din perspectiva unui perceptor transformat în procuror fiscal.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*