Să spunem că pe asta nu o lăsăm să treacă! Într-un fel sau altul, ne vom trezi și vom punem piciorul în prag! Pentru că este prea mult: tot ceea ce ne privește devine parte a unor clauze „confidențiale”! Iar sistemul nici măcar nu se mai ferește, lejeritatea de care a dat dovadă acesta în a cere unor privați să semneze clauze confidențiale, înainte de a intra în „sistem” (ca autori de manuale) ar putea fi însăși dovada că suntem deja în fața unei practici generalizate.
De altfel, am mai numărat în acestă epidemie generată de scabia guvernamentală câteva încercări de a impune „omertele” de stat peste zona privată, de la discuțiile cu fondurile private de pensii la cele vizând companiile de asigurări… Și nu poți să nu te întrebi dacă nu suntem deja parte a unei clauze „confidențiale”. A unei omerte holerice peste libertățile noastre… Mai ales că nu mai vorbim despre zone relativ depărtate de esența libertăților civice și civile.
Din comoditate, din prea multă încredere în rezistența a ceva ce nu am apărat, Democrația, practic, lăsând-o să se consolideze de la sine, în inerția trecerii anilor (dar pară-se că ni s-a „cimentat” exact opusul!), nu tresărim, nu ne revoltăm, nu ne ridicăm pentru apărarea libertăților noastre decât în clipa în care sunt atinse exact noțiunile de dicționar. Nu reacționăm în apărarea democrației și a libertăților câștigate decât în măsura unor atacuri directe la libertățile pe care le credem (doar pe acelea) ca fiind fundamentale. Deși toate sunt fundamentale și nu ar trebui să lăsăm nici una pe post de „Cenușăreasă”.
Am făcut asta cu presa, am zis, „Biată, Cenușăreasă!”, și am lăsat-o să ajungă, din zona libertății de exprimare, la „și altele”. Iar „trendul” impus de Sistem ne-a adus deja în situația în care, nu doar dreptul de a alege ce citim a ajuns un moft, ca opțiuni restrânse în timp, prin atacuri la difuzorii de presă, prin creșterea costurilor hârtiei și cele de tipar, prin desființarea, „toaletată”, a chioșcurilor de ziare (să nu murdărească fața unor orașe oricum cenușii) să ne fie periclitat și dreptul de a alege despre ce și când să scriem. Și nu doar în sfera jurnalismului, strivit de multă vreme.
Dar am lăsat lucrurile așa pentru că presa trebuia doar să informeze și să distreze, funcția ei formativă fiind decredibilizată, la început, prin „dezvoltarea” unei mase de felurite și feluriți „viorici” și „doreli” de presă, apoi ridiculizată ca nivel de pertinență doar a impertinenței unor dinozauri care făceau pe sfătoșii. Cum să aibă gazetarul (gazetarul, nu jurnalistul, nu fătuca de prompter) dreptul de a scrie cu rol formativ? Funcția formativă a fost smulsă din breasla presei și transferată noilor, nu „media”, ci ocupațiilor din noile sfere evolutive. „Influencerii”, „formatorii” au fost grupați, ca responsabilitate, în jurul unor cadâne necoapte, netrecute nici măcar de prima experință de viață, cu sfaturi și trenduri de a fi în blogosfera de „cooking”, „parenting” (unde personaje care nu au ieșit încă din cluburi și terase ne învață cum să ne creștem pruncii!).
Acum, limitarea drepturilor a intrat în esența formativă a însăși națiunii. În cea a cărților. A cărților fundamentale ale catedralei de cuvinte destinate formării: Manualele școlare.
Sistemul a înfășcat mașina de tipărit manuale școlare. Pentru că o națiune nu poate fi liberă decât dacă este luminată, nu?! Sistemul a centralizat esența felului de a-i învăța pe copii, ca viitori adulți și decidenți, conturând o editură de stat ca un mamut. Sigur, nu are acolo, printre jardinierele de pe holurile Ministerului Educației, și autori de manuale. Și are nevoie de cei vechi, dar pe care să-i convertească, dacă tot nu vor să intre în sistemul „de stat”, la o omertă a tăcerii și acceptării.
Și trebuie să fii cu mult dincolo de nivelul unui mârlan ajuns pe divan pentru a avea tupeul să vii cu note de cenzură în sfera celei mai libere vocații. Scrisul. Creația. Să impui autorilor de manuale (în primă fază, lor!) note confidențiale.
Or, dacă Sistemul a ajuns cu asemenea opisuri de confidențialitate aici, dacă purtătorii de mape de prin ministere își permit astfel de abordări, iată!, ca pe o practică firească, înseamnă că suntem parte a unei omerte generalizate. Și atunci, oare miniștrii nu au semnat astfel de clauze? Oare politicienii nu au iscălit „a priori”, și nu doar la partid, astfel de anexe? Și, mai ales, fiind confidențiale, vom afla vreodată pentru ce au semnat? Pentru ce fel de, nu „confidențialități”, ci matrapazlâcuri de serviciu, de grup politic sau etnic, ori de clică având aplecări infracționale?
BLESTEMUL UNEI NAȚIUNI – Iulică ŢENEA / AUSTRALIA
În lumea aceasta antichristă, unde politicienii trag sforile cu ochi sluți, în care se plimbă blestemul cu lacrimi false, inodore, stau și vând speranțe la tarabă pe zgomotul țipetelor și-al sufletelor îngropate. Blestemați de-o națiune întreagă, voi, parlamentarilor ați sărăcit și umilit poporul acesta, cu legi nedrepte, lăsându-i să ducă în spate cu greu crucea vieții.
Un blestem poate schimba mersul istoriei, iar eu vă spun :
să ajungeți să cunoașteți sărăcia, căci v-ați întronat în fotolii de catifea, când de fapt sunteți doar niște infractori. Murdari la suflet și la gând, ați pus pe voi veșminte scumpe uitând de cei care v-au trimis ca să le apărați interesele.
Nenorocirile nu se petrec din coincidențe, …dezlegarea unui blestem nu se mai poate desface nici dincolo de mormânt. Poporul îndură suferința în muțenie, fără să tulbure pe nimeni, bieții de ei, le-ați pus piciorul pe grumaz, v-ați bătut joc de bătrâni dându-le pensii mizere, căci le-a trecut timpul și nu mai aveți nevoie de ei.
Laptele l-ați luat de la gura pruncilor și nu le-a rămas decât blestemul că s-au născut într-o lume fără soare, condusă de voi, parlament de hoți. Până și morții din morminte plâng, căci costă o avere un loc în cimitir, i-ați lăsat și fără loc de veci, lipsiților de conștiință, în timp ce oamenii cu lacrimi șiroind pe față, abia își permit să cumpere câte-o pâine pe zi.
Să n-aveți parte de viață, până nu veți da înapoi și ultimul bănuț pe care l-ați furat de la acest popor necajit, căci smoala din cazan e încă fierbinte și v-așteaptă. Dar oricum aveți sângele înghețat în vene, sunteți niște umbre goale cu funingine pe cap.
V-ați osândit deja cu un destin penibil, locuiți in palate care se aseamănă cu închisori de lux, dar aveți mintea îngustă și urât mirositoare. Aș vrea să vă ignor, să vă văd în celule blindate, c-ați transformat acest popor într-un popor de vasali . . .
Ați ruinat tot ce-ați atins
focul din oameni voi l-ați stins
cu demoni ați făcut un pact
semnând cu două mâini un act.
Sufletele schilodite
cântă prohodul hămesite,
voi stați în fruntea țării
și-am înțeles, ne-ați dat uitării . . .
De lacrimi să vă ardă ochii
să învățați ce-i umilința
să vă cuprindă vraja amară
căci v-ați pierdut, nebuni, credința.
Nu meritați nici lumânări
nici pe mormânt câteva flori,
bătrânii stau și strigă-n piață
cerșind plângând un drept la viață.
Strigă și prunci-n burta mamei
în țara setei și a foamei,
blestem sub pașii voștri grei
căci sunteți lupi, iar ei sunt miei.
Există o cale de scăpare din ghiarele acestei agonii lumești:
schimbarea, mărturisirea adevărului, revenirea la normalitate, căci în final, moartea vă va atinge cu aripile ei și nu veți fi trecuți în ,,cartea eternității’’ pentru că n-ați știut să ascultați GLASUL POPORULUI.