Trăim vremuri atât de dramatice în felul în care am fost împresurați de tirania imposturii încât, la moarte unor Titani, nu doar ca adevărații ucenici ai acestora nu mai au loc să vorbească despre moștenirea spirituală a dascălului și mentorului lor, dar nici măcar epigonii-carapace, acele foietaje profitoare semidocte ce se infiltrau peste adevărații grăitori de drept, nu mai au șanse să iasă în față!
Sunt vremuri în care epigonii au fost „depastișați” de invazia agramaților, inculților și nesimțiților veniți de la periferia mahalalelor „telectualismului”!
Până acum sufeream la pierderea fiecărui om aflat înaintea timpului său când epigonii se înghesuiau să iasă în față. Căci, pentru ei, însăși așteptarea dispariției acestor vizionari era cartea de vizită a mai mult sau mai puțin îndelungatei lor activități „profesionale”. Iar „memoriul” lor de activitate era așteptarea. Răbdarea, lăudabilă e drept, de a sta până la sfârșit, până la plecarea dintre noi a celui îndreptățit a fi elogiat, pentru a se putea înfășura ei, aidoma unor hiene ce își hrănesc micimea spiritului, cu munca altora.
Până acum, la moartea Titanilor apăreau doar asemenea cotârle trăitoare din munca altora. Dar aveau măcar o minimă decență, pe lângă abjectul lor fel de a fi, coțcari de biografii, „decență” ce pare, în comparație cu noile larve de azi, o… calitate.
Astăzi, epigonii, până și ei!, sunt dați la o parte de niște parveniți fără pic de pregătire…
Or, epigonii, atât de detestați cândva, aveau măcar o minimă cunoaștere în zona a ceea ce voiau să acapareze. Căci, din domeniul dus spre perfecțiune de Titani, ei își luau doar o parte pe care, e adevărat!, rând cu rând, o așezau ca parte a „operei” lor. Dar nimeni nu se supăra! Căci epigonii aveau măcar meritul de a duce mai departe conținutul unei forme pe care ei o furau doar ca formă, neînțelegând dimensiunea interioară a creației.
Acum, pe mormintele Titanilor numărăm aghiotanții prostiei crase… Iar aroganța, fudulia, bâjbâiala, nepriceperea dar și forțarea obținerii unor funcții par… calități, ba încă atât de îndepărtate…
Căci toți cei de azi nu sunt niște simpli tupeiști cu școală care au ca scop să fure din munca altora pentru a se îmbogăți prin ceea ce, altfel, nu ar obține nicicând prin propria lor viețuire… Sunt de-a dreptul niște agresivi fără școală, cu vorbe precare, cu imense crevase în pregătirea, nu intelectuală, ci de nivel de școală primară.
Astăzi, nu nefericita neghiobie e la putere; ci grosolănia felului de a se impune a unor personaje cărora le lipsesc litere întregi din analfabet și segmente nesfârșite din tabla înmulțirii.
A plecat dintre noi un Titan. Un profesor, un model uman, un Ambasador, o Excelență în sensul cel mai luminos cu putință. La moartea lui, adevărații lui discipoli pe linie diplomatică și didactică, nu s-au auzit… Nu au fost lăsați să se audă. Pentru că în față au ieșit doar acele umbre ale lipsei noastre de rațiune. Doar acele personaje ale bufoneriei absurde a prezentului. Căci doar acestea trebuiau să se audă…
Au vorbit despre Mircea Malița, un reper al activității diplomatice, Liviu Dragnea și… Viorica Dăncilă. Un coțcar intelectual și o țiitoare ce confundă diplomația cu magneții de frigider („Make a photo?”), practic, despre un Ambasador reper rostind „plângeri” cel ce era să arunce în aer decenii întregi de muncă diplomatică și o femeie de serviciu…
Am uitat când, la moartea lui Neagu Djuvara, Dragnea își exprima regretul faţă de decesul lui… Mircea Djuvara?! Acum, Viorica Pavian ne-a transmis regretul pentru pierderea lui Mircea Maliţia (!)… Or, înainte, epigonii greșeau rar, căci măcar aveau cultul respectului a ceea ce furau, iar erorile se datorau faptului că „memoriile” le erau întinate de felurite secretare analfabete funcțional. Azi însă, chiar acel „aparat” de transcriere este la putere, ca decident al soartei noastre…
Lasă un răspuns