Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet.
Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez.
Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am încurajat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare!
Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicându-se laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului.
De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora. Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă. Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele.
Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator. Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului.
Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi l-am rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi s-au estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenite-ntr-o natură supremă, desăvârşită, iar culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul anotimpului.
M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindu-mi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: „Mulţumesc!”
Lasă un răspuns