Ca o floare de nufăr neprihănit, ca un plaur călător pe unde, ca un sipet plutitor, așa ne apare Biserica Mănăstirii Țigănești, încadrată de apele Lacului Maicilor, cel ce o înconjoară, asigurându-i protecție și liniște. Situată între forfota capitalei bucureștene și cunoscuta „Republică de la Ploiești”, Mănăstirea Țigănești aparține administrativ de comuna Ciolpani a județului Ilfov și este una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din apropierea Bucureștilor, fiind așezată în zona foștilor codrii ai Vlăsiei. Prima așezare monahală de la Mănăstirea Țigănești, cu obște de călugări, este atestată încă din secolul al XVII-lea. Legenda locului, susținută de faptul că pomelnicul mănăstirii începe cu voievodul Mihai Viteazul și Doamna Stanca, care ne arată că așezarea monahală exista încă de la începutul secolului al XVII-lea și spune despre aceasta că a fost zidită de câțiva călugări români veniți din Sfântul Munte Athos, de la Schitul Sfânta Ana.
Cel mai vechi document identificat până acum ce face trimitere la această mănăstire datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Vodă Ipsilanti, domn în Țara Românească (15 septembrie 1774 – februarie 1782). Acesta este un act de vânzare, prin care moșia Țigănești, din districtul Ilfov, este dată spre vânzare „…sfinției sale părintele Hrisant egumenul”, potrivit Arhiepiscopiei Bucureștilor. Documentul atestă faptul că la acea dată există déjà o așezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu viețuirii sihăstrești. Până în 1780, așezământul a fost locuit de monahi. Din anul 1805, din inițiativa mitropolitului Dositei, la Țigănești au fost aduse monahii de la schiturile Turbași-Ilfov (de lângă Snagov) și Hagi Dima (Schitul Maicilor, din București), iar călugării s-au mutat la Mănăstirea Căldărușani. Măsurile care au fost luate în ceea ce privește ocuparea așezămintelor monahale din zonă sunt pomenite într-un hrisov dat la 5 mai 1813 de Ioan Gheorghe Caragea, document prin care sunt întărite și regulile viețuirii monahale și daniile făcute de predecesorul său Constantin Ipsilanti. Motivul mutării, așă cum se arată în act, a fost „numărul mare de poporeni” care se adunau la cele două schituri și faptul că „nu puțină scandelă se pricinuiește maicilor”. Drept pentru care se hotărăște ca „numitele două schituri cu toate acareturile lor mișcătoare și nemișcătoare să treacă la schitul Țigănești”. Prin alipirea celor două schituri mănăstirea capătă o mai mare importanță, obștea crește, fapt care impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare.
În anul 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului Florescu și al arhimandritului Dositei, starețul Mănăstirii Căldărușani, în locul bisericii de lemn a fost ridicată biserica care există și astăzi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În anul 1817 au fost ridicate biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime” și „bolnița”, de către logofătul bisericesc Niculae Batcoveanu. Pentru întreținerea bolniței, Batcoveanu a dăruit mănăstirii moșia Zadariciu, din Județul Vlașca. Legea privind secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a găsit Mănăstirea Țigănești cu numeroase posesiuni: opt moșii sau sfori de moșii, șapte vii (41 pogoane), nouă hanuri, două mori, peste 1.500 capete de vite ș.a. Din toate acestea i s-au lăsat la început grădinile dimprejur, 246 pogoane pentru izlaz în moșia Ciolpani, trei vii și câteva animale. Efectele secularizării s-au făcut însă simțite treptat, lipsurile fiind principalul motiv pentru care monahiile au cerut desființarea vieții de obște și a mesei comune, Mitropolia încuviințând această cerere cu începere de la 1 aprilie 1882. În prezent, Mănăstirea Țigănești este mănăstire idioritmică, cu viață de sine stătătoare. Din ansamblul ei face parte clădirea stăreției a cărei construcție s-a realizat în anul 1817, dar care a suferit în timp mai multe reparații, refaceri și amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza și bolnița. Vechile chilii ale maicilor datează și ele din aceeași perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparații, din 1987.
Biserica mare este de plan triconc, împărțită în pridvor (închis), pronaos, naos și altar, fiind prevăzută cu două turle, una pe pronaos, octogonală și a doua, cu 12 laturi, pe naos, ele dând nota de verticalitate a monumentului. Trecerea spre naos se face prin trei deschideri în arcadă, sprijinite pe stâlpi, model răspândit în arhitectura muntenească încă din veacul al XVIII-lea. Naosul este dominat de turla de mari dimensiuni, precum și de largile abside laterale care delimitează un interior amplu. Pictura originală nu s-a păstrat și nu se cunoaște nici autorul, aceasta fiind refăcută în timp de mai multe ori. În anul 1895 pictorul Gheorghe Stoenescu din Pitești a terminat de spălat, corectat și completat întreaga pictură. Tot cu prilejul acestor intervenții a fost montat și noul iconostas, ale cărui icoane poartă semnăturile aceluiași pictor. O ultimă intervenție asupra picturii a avut loc în anul 1929 și s-a datorat pictorului Belizarie din Pitești. Prin compoziția arhitecturală și ansamblul său pictural ce exprimă monumentalitate și sobrietate, biserica aparține stilului neoclasic, specific veacului al XIX-lea. Pe timpanul de vest, deasupra ușii de intrare este zugravită icoana de hram, „Adormirea Maicii Domnului”. Pe lângă biserica mare, ansamblul Mănăstirii Țigănești include biserica cimitirului, cu plan treflat și o turlă pe naos, pridvor deschis sprijinit pe coloane. În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn clopotniță. Clopotnița are trei clopote mari, un clopot mic și un ceas mare, cu două cadrane. Ceasul, adus din Germania, în anul 1911, are un mecanism care cântărește aproape o tonă și jumătate. Clădirea destinată arhondariei a fost ridicată în 1863; aici a funcționat în preajma celui de Al Doilea Război Mondial o școală de surori de caritate, iar în prezent clădirea adăpostește muzeul mănăstirii care reunește valoroase icoane, obiecte de cult, cărți vechi și manuscrise, precum și o veritabilă colecție de broderii și țesături liturgice datând din secolele XIX și XX.
Mănăstirea Țigănești este renumită pentru atelierele sale, în care sunt lucrate minunate veștminte preoțești și broderii liturgice. În atelierele mănăstirii, maicile lucrează materiale pentru hainele preoțești, din mătase vegetală, cu fir de aur și argint. În aceste ateliere a fost lucrată broderia pentru Sala Maură din Castelul Peleș, aflat în Sinaia. Un moment important în istoria acestui așezământ a fost înființarea unui atelier de covoare, instalat în spațiul în care se afla înainte bolnița. În prezent, pe lângă slujbele de zi și de noapte, monahiile de la Țigănești lucrează în atelierele de țesut și de brodat, se îngrijesc ca muzeul și casele de oaspeți să primească vizitatorii, cultivă pământul și păstrează buna rânduială a locului. Obștea de aici numără aproape o sută de maici și este slujită de către trei preoți. Despre icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni găzduită în Mănăstirea Țigănești, s-a dus vestea în toată țara. Icoana care a adus numeroase bucurii în viața oamenilor care s-au confruntat cu necazuri cumplite a fost pictată în secolul al XVII-lea. Se crede că icoana poate să provină de undeva din Transilvania. Una dintre legendele locale menționează că, la un moment dat un grup de hoți au pătruns în mănăstire și au furat bijuteriile cu care era împodobită icoana. Deși au căutat să fugă, hoții n-au reușit să mai iasă din mănăstire și la scurt timp ei au fost prinși. De asemenea, a existat un început de incendiu ce amenința mănăstirea, iar măicuțele au ieșit atunci cu Sfânta Icoană în fața pârjolului, iar acesta s-a stins singur, ca de la sine. Mamele care au cerut ajutorul Sfintei icoane pentru sănătatea pruncilor bolnavi au fost ajutate și copiii lor s-au însănătoșit. Astfel, Icoana Maicii Domnului din Sfântul lăcaș a fost declarată ca fiind vindecătoare de boli, ocrotitoare a mamelor și pruncilor și apărătoare de incendii.
Mănăstirea Țigănești, prin liniștea spirituală pe care o degajă, rămâne un loc de reculegere, deosebit de îndrăgit de credincioși, dar și de diferiții vizitatori.
Lasă un răspuns