Constantin Stancu despre „Celesta” sau definiția supremă a Iubirii*

Celesta este un roman de dragoste în sens cvasi-absolut, un roman dens și incitant, plin de surprize și căutând certitudini, scris cu gravă pasiune de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. Subiectul textului îl constituie experiențele unei femei mature, Arina, în relația sa cu Teodoru, personalitate puternică, înzestrată cu energia unui destin de excepție.

Ambii, ajunși la vârsta deplinei cunoașteri a vieții, au ocazia să intre într-o zonă a descoperirilor, printr-o iubire înnobilată de imboldul adânc al depășirii limitelor convenționale.

Teodoru, poet, cult, cu operă consolidată, capabil de creații valoroase, participant la viața culturală a orașului, se află după un mariaj încheiat cu pierderea soției, desemnată, în carte, prin pronumele EA, convertit în substantiv propriu. Aceasta este Celesta, cu alte cuvinte, femeia care a trecut dincolo, în lumea exclusiv spirituală. Cei doi au format un cuplu întemeiat pe iubire, au avut o relație strânsă, până la contopire. Două suflete într-un trup… O parte s-a dus, a rămas sufletul, atins de eternitatea clipei de iubire. Teodoru simte pierderea ca pe o rană, caută să depășească drama prin munca sa de scriitor și de recuperator al operei celei care i-a fost parte din ființă. Caută să se autodefinească. Teodoru se desprinde cu greu de trecut, de pierdute miracole.

Omul, însă, nu este destinat să trăiască singur, ducând în suflet tot timpul și netimpul anilor anteriori. Și iată, în economia divină, apare Arina, iar perspectivele se schimbă.    Profesor universitar, preocupată de viața literară, de opera lui Teodoru ca mărturie în epocă, în stare să pună în valoare maximă creația poetului, Arina apare, prin destin și predestinare, în viața lui Teodoru: își povestește experiențele în această carte, se rupe din căsătoria ei anterioară, devine liberă și deschisă unei vieți noi, una visată, dorită, ideală. Teodoru o inițiază în această călătorie unică, inedită, la o vârstă complicată, când oamenii s-au așezat în matca unei ambianțe consolidate, fără riscuri sociale, spirituale, existențiale. Acceptă provocarea, are simțul eternității, energia necesară de a continua. Existența celor doi se reface din cenușă, din zgura unor fapte arse. Iubirea este motorul care pune în mișcare indivizi și lumi, eoni și galaxii. În această călătorie de inițiere, Arina se confruntă cu EA, fosta soție a bărbatului iubit: o umbră permanentă, greu de explicat și de îndurat. Teodoru mai păstrează, în biroul lui, urna cu cenușa soției defuncte, ca o prezență stranie pentru restul oamenilor. Femeia nu poate înțelege, la început,  această legătură a lui Teodoru cu EA. Există, la prima impresie, ceva inacceptabil și de netrăit.

El, cunoscător al tainelor feminine, om cu o cultură profundă, adept al marilor valori spirituale, și creștine, desigur, o duce în labirint, îi prezintă luminile necesare, o reînvață lumea pierdută a cuplului EL și EA (Ish / Isha), așa cum a stabilit-o Creatorul.

Fosta soție (EA) este o prezență spirituală, una care nu piere, e la fel de vie în mintea bărbatului, în țesătura subtilă a universului, precum orice altă entitate. Așa va fi și Arina. El este responsabil, din acest punct de vedere, pentru femeile din viața sa, în mod egal, cum s-a rânduit la Geneză.

Întrebările pe care și le pune Arina, frământările zilnice, copleșitoare, și luminile iubirii îi desăvârșesc identitatea. Devine femeia care-și urmează bărbatul, dispusă mereu să învețe, să înțeleagă. O inițiere destul de lentă, valorile culturale, dialogul, capacitatea de adaptare, dorința de împlinire deplină o duc într-o zonă a certitudinilor spirituale. În toate se simte Mâna lui Dumnezeu, pentru că eroii se pun la dispoziția energiilor divine ce pot schimba oamenii.

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu reușește performanța de a scrie un roman al tensiunii dintre bărbat și femeia sa, de a povesti noua experiență, într-un limbaj deschis, sincer și curat.

Teodoru are capacitatea de a duce această relație în zone greu de bănuit la început, se recuperează timpul risipit în fapte simbol. El este bărbatul-preot, se îmbracă elegant, folosește un parfum rafinat, este atent la gesturi, ca într-un ritual, cuvintele sale au forța de a influența mintea iubitei (metanoia) și de a o purta spre tărâmuri tainice. Este arhetipul, recuperează amprentele divine. În fața iubirii, dispar, la ambii protagoniști, orgoliile, mândria, experiența de viață asimilată prin uzanțele normale, apărând, în schimb, bucuria, curiozitatea, puterea de a învăța, tinerețea duhului, a simțământului, a minții.

Evoluțiile din cuplu sunt analizate deschis, uneori, cu multă duritate, se pătrunde în gândul personajelor, ca într-o sală cu oglinzi. Sinceritatea și capacitatea de a vedea peste limite rezolvă echilibrul dintre cei doi. Restul personajelor dau consistență povestirii, sunt apariții fugare, colegi, admiratori și copii, maturi și ei. Personajele conferă dinamism povestirii, pun în evidență frumusețea comunicării profunde, totale, dintre el (Teodoru) și ea (Arina).

Este o poveste de dragoste? Așa s-ar zice că intenționa autoarea. La final, descoperim o extraordinară poveste a inițierii, prin dragoste, în lumea spirituală, în lumea care pune în mișcare carnea, materia, sângele. Principiile biblice luminează narațiunea, o limpezesc, simbolurile se încheagă, universul se reface în mintea celor doi pe alte coordonate.

Povestea demonstrează că oamenii se caută pe sine, iubirea este o cunoaștere ce durează în eternitate, dincolo de aparențe. Raiul este lângă noi, poate fi atins cu inima, se deschide un alt orizont după faptele de fiecare zi.

Sunt câteva etape simbol: În Piața Libertății din cetatea lor (Timișoara), o țigăncușă vindea brândușe. Teodoru i-a cumpărat un buchet Arinei. Țigăncușa are o remarcă pentru cei doi: „Frumoasă doamnă ai!” (p. 47). Vânzătoarea de flori are  vocație divinatorie, ca în marile mituri antice.

Urmează căsătoria, oficiată direct, în parc, de cei doi, în fața lui Dumnezeu, fără intermediari, ca un jurământ pur, de nerefuzat. Teodoru citează din Biblie un text (cititorul va afla conținutul), el este, cum spuneam, bărbatul-preot care își duce femeia în fața Cerului. Ulterior, cei doi apelează la ritualul civil și bisericesc al căsătoriei, la tradiția din lume, care  consolidează și aduce siguranță.

Călătoria celor doi la Carani, satul natal al Arinei, este o călătorie de inițiere inversă pentru Teodoru, el acceptă universul femeii sale ca pe un dat favorabil.

În final, urna cu cenușa EI (a fostei soții) este îngropată conform ritualului bisericesc, iar realitatea văzută (re)devine (măcar temporar) o certitudine. Umbrele se topesc în pasta timpului brut.

Livius Petru Bercea notează, pe coperta interioară a cărții: „Celesta este un Bildungsroman modern, cu deschideri metafizice, în care Teodoru (poet de succes, bun cunoscător al Bibliei, el însuși în căutarea unui echilibru interior, deci având nevoie de <<sprijin>>) își va asuma rolul de Pygmalion, în raport cu Arina (a cărei realizare profesională nu poate contrabalansa neîmplinirea afectivă)”.

Iată cum redă Arina clipa trăită, experiența unică de a fi iubită de Teodoru: „Trăiam clipa. Lunga mea clipă de fericire. Istovitoare. Sclipitoare. Uitasem cu desăvârșire toate întrebările de până acum. În sufletul meu era pace. Mă odihneam, în sfârșit. În armonie. Trăiam dragostea fără nicio umbră de îndoială. Din copilărie, de când mă iubeau bunicii, n-am avut parte de o asemenea dragoste” (p. 72).

Frământările femeii, prinsă între relații sociale dure, general acceptate, și iubirea care deschidea noi orizonturi, sunt descrise cu emoție: „Ceea ce oamenii legii amânau sine die, a împlinit Dumnezeu repede și tranșant. Nimeni nu a avut de suferit. Fiecare a primit ce merita. S-a limpezit situația, s-a netezit calea pentru mine. Următorii pași i-am făcut singură. Motivată de sentința definitivă de divorț. De vârsta mea. De sprijinul necondiționat al familiei mele. De brațul protector al lui Teodoru. De convingerea că Dumnezeu mi-a dat un semn clar că exist pentru El și că merit ajutorul Lui. Cel Drept mă eliberase” (p. 103).

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu povestește simplu, sincer, fraza ei are un fior ce străbate mesajul real, prozatoarea se armonizează cu dramele pe care le descrie. Le înțelege și le pune sub lumina Providenței.

În spatele narațiunii, sunt personaje concrete, care au suferit pentru a se pune pe linia desăvârșirii.

Istoria literară va reține episodul povestit, ca pe o bază serioasă de analiză a vremii în care s-au scris cărți importante. Cine a citit cărțile lui Eugen Dorcescu va înțelege mai mult din tulburătoarea poveste de dragoste prezentată de Arina. Unele lucruri merită a se păstra în tăcere și cu sfială. Altele se pot expune deschis, fiindcă există modele prin care lumea devine mai frumoasă. Depinde și de valorile spirituale pe care ni le asumăm. Arina, de exemplu, află întreaga poveste a Bibliei de la Teodoru, cunoaște astfel, mai profund, cum a modelat Dumnezeu Adevărul dat oamenilor, ca o eliberare de țărâna trecătoare din care am fost făcuți. Povestea Bibliei devine povestea lor, povestea omului care iubește sub stele grele de lumini, ce i-au devenit străine prin uitare (p.p. 156-158). Iată cum explică Teodoru textul sacru: „Aceste Cărți sacre și povestea lor reprezintă Minunea Minunilor! Frumusețea Frumuseților! Sunt inspirate de Duhul Sfânt. Se simte. Când citești oricare verset din Textul canonic, resimți un suflu teribil, o energie copleșitoare” (p.p. 157-158).

Arina recunoaște, în povestea aceasta, că personajele cărților sale sunt cele care o ajută să se caute și să se regăsească. Prin faptele, prin vorbele lor, prin dramele care sparg eternitatea secretă și permeabilă, câteodată.

 

*Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Celesta (O poveste de dragoste), roman, 207 pagini, Timișoara, Editura Mirton, 2018.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*