Dramatic nu este faptul că un investitor străin vrea dintr-o dată să pună punct prezenței sale în România… Chiar dacă motivele sale sunt susceptibile a ascunde un joc de scoatere definitivă a fostului combinat Sidex de pe piață. Pentru că modul de lucru este prin el însuși generatorul unor semne de întrebare. Poate una singură fără răspuns clar: dacă a fost sau nu forțat din umbră de păpușarii feluritelor variante de „omuleți verzi”?… Care sapă strategic nu doar la nivelul unor destrămări teritoriale, ci și administrative și economice (mai ales că o astfel de degringoladă începe, a priori, cu segmentul economic a unei regiuni și/sau țări)…
Rămâne întrebarea dacă brusca deschidere a ArcelorMittal spre rezolvarea problemelor sale de monopol european a apărut acum din motive legate de propriile interese sau i-a fost indusă? Pentru că, evident, nu de problema monopolului suferea compania indiană… Sunt atâtea alte companii în Europa care au atins limita de monopol „acceptată” de UE și nu își fac prea mari griji, fiindu-le mult mai convenabil să achite amenzile, fie ele și în procente din cifra de afaceri…
Sigur, însuși conceptul și nivelul limitei de la care UE acuză un producător de monopol sunt generatoare de semne de întrebare… De exemplu, dacă nu cumva aceste linii „roșii” (la propriu, chiar!) au fost puse acolo tocmai pentru ca UE sa aibă la momentul potrivit un instrument de extirpare a unei alte industrii dintr-o țară nu suficient de subsuveranizată…
Și totuși, nu aceste posibile agresiuni la independența economică și suveranitatea decizională a României sunt cele care ar trebui să ne revolte… În fond, din prima clipă a intrării în, nu „familia europeană”, descărnată de orice element tradițional, măcar cel al respectului reciproc, ci într-o famiglia intereselor unor bănci și multinaționale, ar fi trebuit să ne dăm seama că atuurile noastre vor fi considerate avantaje doar atâta timp cât Europa va dori…
Revoltătoare este lipsa de variante a Statului Român! Pentru că nu poți spune că plecarea unui mare investitor este similară cu prima ninsoare care te ia prin surprindere… Și nu poți rămâne la mâna… vremurilor, recte a conjuncturilor și intereselor geopolitice.
Nu este admisibil ca Statul Român să asiste impasibil la un astfel de negoț! Să nu ai, nu un cuvânt de spus, pentru că nu este suficient, nu la nivelul la care se fac astfel de jocuri, ci o variantă.
Am ajuns ca un investitor să își ia catrafusele și să lase de izbeliște o zonă industrială, ramificată și pe orizontala economiei.
Nu poți să stai și să te uiți cum investitorul indian anunță Comisia Europeană că (ne) vinde unuia italian și tu să nu ai nici un cuvânt de spus pentru că, nu-i așa?!, a fost informată Comisia Europeană… Cea care, practic, va decide următorul investitor de la Galați! Sau poate nici un investitor…
Este scandalos să înființezi ca stat fel și fel de fonduri de investiții, de dezvoltare națională, chiar o „Bancă de Dezvoltare a României”, iar când vine momentul să pui cap la cap toate aceste structuri, pentru interesul țării, tu să stai deoparte!
În fapt, Statul Român se comportă de parcă am fi în fața unei cedări de acțiuni între doi buticari… Impasibil.
Unde este CSAT? Unde este Ministerul Economiei? Unde sunt toate acele structuri care de ani buni toacă bani pentru feluritele fonduri de „investiții” naționale?
Este adevărat, o astfel de lovitură (susceptibilă a avea ca scop final colapsarea industriei siderurgice românești, în numele unei marote, monopolul, la rândul ei susceptibilă, repetăm, a fi folosită ca instrument de dezagregare) ar da peste cap orice proiect de dezvoltare națională. Ar răvăși orice strategie prin necesitatea regândirii unor segmente din Planul Național de Dezvoltare. Sigur, dacă ar exista un plan național de dezvoltare coerent…
Dar când lucrurile merg, nu la voia întâmplării, nu dintr-o inerție, ci dintr-un control efectiv din afara țării, permis și de lipsa de implicare la nivel guvernamental autohton, practic lucrurile sunt aproape compromise…
Ne uităm, ne lamentăm, cum mărci românești sunt cumpărate pe nimic, cum este dizolvat rând pe rând orice element de identitate, dar nu facem nimic.
Acolo unde ar trebui să tropăim, șoptim… Acolo unde ar trebui să se facă auzite tunurile revoltei, scârțâie jalnic câte o floretă cu vârf teșit…
Și doar ne plângem…, ba, atât de acută și cronicizată va deveni nepăsarea noastră că, în curând, nici măcar un murmur stins nu se va mai auzi.
Ci doar sunetul ferpar al acceptării…
Lasă un răspuns