Versul 11 din Epigonii, Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară, s-a discutat mult: ce să caute Dimitrie Cantemir între poeți, ce planuri să fi croit el din cuțite și pahară încât numai Eminescu să fi știut de ele. Ironic, Anghel Demetriescu zice că Eminescu l-a confundat cu Constantin Cantemir, căruia Miron Costin i-a zis o dată „mai des cu paharele și mai rar cu orânduielile” – și care, se știe, l-a condamnat la moarte pe cronicar. Dar, zice criticul, Constantin Cantemir „în chestiuni de literatură era o nulitate patentă” – cu vorbele lui Neculce: „carte nu știa, numai ce iscălitura învățase de a face.” În concluzie, Eminescu încurcă rău lucrurile, tocmai el „care în ochii unora trece drept un puț de erudiție și de adânc cunoscător al istoriei și literaturii naționale”.
Lucrurile au rămas încurcate, D. Murărașu sintetizând situația și considerând că a găsit planurile lui Dimitrie Cantemir croite din cuțite și pahare: ar fi vorba de masa oferită de Țarul Petru I la Iași, la 28 iunie 1711, domnitorului și boierilor moldoveni – și, mai aplicat, de planurile pe care și le făcea în ascuns Dimitrie Cantemir să-și întemeieze o dinastie cu ajutor rusesc.
Rămâne întrebarea: ce caută, totuși, Dimitrie Cantemir între poeți – și se adaugă, iată, alta: de ce ar fi ținut Eminescu neapărat să-l glorifice pe domnitor …pentru asemenea intenții ascunse, nerealizate de altfel? În plus, cuțitele și paharele nu apar în citatele date de Murărașu despre banchetul de la Iași…
În 1962, Zoe Dumitrescu-Bușulenga sugera că ar putea fi vorba, în acest vers eminescian, de Antioh Cantemir, fiul domnitorului, marele poet rus – dar același Dimitrie Murărașu se opune categoric: „Nu se poate primi părerea Zoei Dumitrescu-Bușulenga (în Analele Universității București, Secția Științe sociale-Fiklologie,vol.25, XI /1962/, p. 599-561) că Eminescu s-ar fi gândit la Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are în vedere pe scriitorii care au scris o limbă „ca un fagure de miere” și care reprezintă „zilele de-aur a scripturelor române”. Antioh Cantemir nici nu ne cunoștea limba și și-a scris opera în rusește. Chestiunea se lămurește prin Lepturariu…”
Polemica s-a oprit aici, Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a mai revenit, D. Murărașu rămâne singur în arenă și opinia lui se ia de bună. A atașat această opinie la ediția sa din 1972, care este mult consultată și citată, care s-a reeditat în 1995 la Editura „Grai și suflet – Cultura națională” cu o Postfață de Eugen Simion, și care aflu că s-a reeditat acum, recent, la Fundația Culturală Națională, cu o Introducere de Eugen Simion (nu cunosc cartea).
Și totuși, Maica Benedicta are dreptate.
Să spunem mai întâi că revista Convorbiri literare, 1870, tipărește Cantimir croind la planuri…(Numai Bogdan-Duică, Ibrăileanu și D. Mazilu au astfel în edițiile lor; I.E.Torouțiu discută formele, ironizează „ilinica pițigăiere Cantimir” și cere „virila și frumoasa formă Cantemir, cu succesiunea vocalelor a-e-i”; și manuscrisele au forma cu –e, dar sunt anterioare anului 1870; D. Murărașu nu discută, nu semnalează măcar forma cu –i.) Orice s-ar zice, este o delimitare. Iar pentru că întreaga discuție se poartă pe Lepturariul rumânesc cules den scrptori rumâni, de Aron Pumnul, să revenim acolo. Într-adevăr, acolo Aron Pumnul antologhează o poezie de Iancu Văcărescu (Poet rumânian), și imediat după acesta fragmente din Dimitrie Cantemir (”Demetru Căntemir” la cuprins, Cantemir în corpul lucrării) – ordinea din Epigonii: Văcărescu cântând dulce a iubirei primavară, / Cantimir croind la planuri din cuțite și pahară. Lepturariul are, aici, primăvară, Eminescu păstrează italienizant, primavară, diferență semnificativă pentru că este alături de cealaltă, Cantimir. Tot Lepturariul are, însă, în același tom dar mult mai departe, și o antologie din Satirele lui Antioh Cantemir, în traducerea lui A. Donici și C. Negruzzi din 1844.
Numai dacă citești de plăcere – și este o traducere românească ce te invită – ajungi, în cele din urmă, la Satira III, denumită Cărăpteriile oamenilor, și la versurile 105-147, despre cel de-al patrulea caracter, al „limbutului lăudăros” – unde dai de sursa Epigonilor. Este vorba de un Longin, cetățean moscovit, care vorbește mult și se laudă încontinuu, de care trebuie să te ferești ca să nu te acapareze. De pildă, dacă-l inviți la masă, îți va povesti pe larg: „…S-a apucat la țară să-și facă-un mare iaz / Al cărui plan el iute din buzunar îl scoate; / De l-a uitat acasă, începe a ți-l face, / Cuțite, furculițe pe masă întinzând./ Moșia ți-o descrie cu tot venitul ei (…) Aici apoi pe-ntregul croiește la minciuni.” ( mai jos, despre un bețiv: „Înflat la față bùget; cu ochii roși și tulburi” ; cuvântul cu accent revine la Eminescu, vezi Scrisoarea III).
Traducțiunile nu fac o literatură, cum zicea Kogălniceanu – dar fac foarte bine o limbă, iar Antioh Cantemir a fost tradus într-o românească superbă de către Donici și Negruzzi, încât Aron Pumnul îl preia ca scriptor rumân. La apariția traducerii, în 1844, Vasile Alecsandri avea asemenea cuvinte de laudă: „ acele Satire care au dobândit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât mai mare entuziasm din partea românilor, că prințul Antioh Cantemir a fost însuși român și cu atâta mai mare recunoștință că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru și pentru noi!”
Putem discuta dacă Antioh Cantemir știa sau nu știa românește, dar mai interesant ni se pare să analizăm o virgulă din Epigonii. Convorbirile literare tipăresc așa: „Văd poeți, ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: /Chichindeal….Prale….Văcărescu…” Punctuația este explicativă: virgule și două puncte înaintea enumerării. Nu e vorba de o limbă ca un fagure de miere, cum știam toți de la Maiorescu încoace, ci de poeți care stau ca într-un fagure de miere. Iar „ce-au scris o limbă” are aspect perfectiv: au scris-o, au desăvârșit-o. Se schimbă sensurile…(Aici Perpessicius scoate virgula după poeți, dar o păstrează ferm după limbă, în ambele ediții ale sale.)
Dar despre punctuația poeziei eminesciene vom mai avea ocazie să vorbim, desigur.
Lasă un răspuns