Biblia, îndeosebi Noul Testament, îi învață pe oamenii cu scaun la cap o mulțime de lucruri esențiale privind vremelnicia vieții și calea anevoioasă spre nemurirea promisă drepților de către Atoatefăcător, două dintre ele, zic eu, alcătuind însuși sistemul referențial al conștienței că „totul este deșertăciune și goană după vânt” (Eclesiastul 1/14), atunci când căutările și zbaterile umane refuză liniștitoarea ofertă divină: 1) „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Corinteni 3/19); 2) În opinia mărturisitorului Petre Țuțea, calea omului trebuie să se retragă dinaintea căii Domnului, „care îmbracă două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a Divinității”.
Cea mai concludentă dovadă că lucrurile nu stau în acest chip, ne este dată de îngrijorătorul regres moral-spiritual al omenirii în general, al nației noastre în special: tot mai îndepărtați de idealurile deopotrivă religioase și filosofico-sociale ale iubirii, fraternității și armoniei universale, semenii de pretutindeni se dau de ceasul morții să guste din amăgitoarea fericire a egoismului, minciunii și ipocriziei, iar românii abia dacă mai iau aminte la cumplita nefericire a celor mulți și la sfidătoarea opulență a descurcăreților.
Vasăzică, intersectându-se din când în când cu calea strâmtă, anevoioasă și, tocmai de aceea, garantată a nemuririi creștinești, adică atunci când celor în cauză le cer interesele în totalitate subordonate bogăției, puterii, faimei și/sau plăcerii (în marea familie a plăcerilor intră atât cele trupești, cât și cele zămislite în sufletele torturate de trufie), în prezentul text sunt vizate și analizate principalele două categorii de ambițioși (ei își spun luptători și se pretind lideri), care – prin ideile și faptele lor mai mult sau mai puțin suspecte – au nestrămutata convingere că sunt providențiali și că și-au asigurat dreptul la muritoarea nemurire pământească printr-un strâmb proces de selecție socială: prima categorie, eminamente materială și agresivă, cuprinde ipochimenii ce ajung să se înfrupte din faimă și plăceri sordide după dobândirea bogăției și/sau puterii, pe când cealaltă categorie, formată din indivizi cu ifose spirituale și nevoi materiale direct proporționale cu rafinamentul gusturilor lor, vânează faima și subtila plăcere de a fi mai cu moț ca alții, situație din care mai apoi își fac o rampă de lansare spre putere și opulență (artiști și scriitori de curte, savanți și istorici fără scrupule, universitari și academicieni de circumstanță).
Da, căci prin strânsa legătură dintre cele două tabere ale clipei de față (politicul este forma concentrată a tot ce mișcă, ba chiar și a ceea ce a încetat să mai miște), nu vom duce niciodată dorul de candidați dubioși la nemurire, fie prin păcate politice uitate și furtișaguri nerecuperate, fie prin patalamale rostuite și zorzoane publice neacoperite valoric.
Iată de ce a fost, este și va fi un permanent du-te-vino între sfera materială și cea spirituală a societății noastre distorsionate, sau (în termeni marxiști, că doar marxismul n-a murit cu totul pe la noi) între structură și suprastructură: unii, deja grei de osânză, pleacă din politica aflătoare în treabă pentru a pune umărul la demolarea ultimelor puncte de rezistență din școala, cultura, cugetarea și jurnalismul românesc, în timp ce alții, precum Ecaterina Andronescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Marga, Valentin Popa sau Gabriela Firea, dimpotrivă, cică îmbrățișează politica din preaplinul inimii lor de patrioți (sic!), în realitate pentru a-și rotunji binișor veniturile (că, de, o fi politica ruinătoare pentru țară, dar nici vorbă să fie tot așa și pentru aleși), precum și pentru alte avantaje care vin de la sine odată cu calitatea de politruc bine dresat.
Nu voi insista asupra nevredniciei și nesimțirii politrucilor noștri postdecembriști, despre care am tot scris și vorbit, ei cu toții fiind principalii vinovați de dezastrul generalizat al României. Însă voi arunca o scurtă privire în întinsa ogradă a Rusiei, unde zeci de milioane de truditori o duc din ce în ce mai rău din pricina acerbului conflict dintre politica promovată de Kremlin și cea a formidabilei triplete SUA-Uniunea Europeană-Marea Britanie. Chiar dacă Vladimir Putin, această combinație neisprăvită dintre un Stalin în miniatură (a ordonat suprimarea fizică a tuturor adversarilor incomozi, inclusiv a curajoasei jurnaliste Anna Politkovskaia) și un Rasputin fără…cap, ridică în slăvi capacitatea militară a Rusiei, țara nu va putea face față mult timp de-acu încolo la embargoul impus de tripletă și, lipsită de tehnologia occidentală, ea se va descurca tot mai greu cu extragerea țițeiului în zona arctică, lucru recunoscut de Mihail Gorbaciov pe ultima turnantă a Uniunii Sovietice. Or, la vremea respectivă rușii făceau parte dintr-un imperiu economico-geografic și politico-ideologic cu o populație de vreo două ori mai mare ca cea a Rusiei de azi, bașca sateliții din sfera de influență, cu o armată mai numeroasă și cu un apreciabil potențial economic.
Așa că Putin are următoarea alternativă: ori își pune cenușă (politică) în cap și trece de îndată la democratizarea reală a Federației Ruse, fapt care l-ar putea ajuta să-și ducă acest (ultim) mandat până la capăt, ori își desemnează un succesor și apoi își dă demisia printr-un aranjament politic asemănător cu acela dintre el și Boris Elțîn, fapt care ar face dovada clară că într-adevăr dorește binele țării și al concetățenilor săi!
Sigur, pentru cineva din afara malaxorului puterii, demisia apare ca o soluție firească, elegantă și… eliberatoare de corvoadă. Nu și pentru acela din interior, care pesemne că după mai mult de două mandate ajunge să creadă despre sine că-i un personaj providențial și, ca atare, de neînlocuit. Sau poate că, susținut și îmboldit din spate de o camarilă perfidă, el pur și simplu este nevoit să rămână mai departe la vârful unei puteri oarbe și surde în raport cu suferințele provocate zecilor de milioane de ruși…
*
Cât privește Academia Română, în linii mari lucrurile stau cam așa:
a) În comparație cu cei 40 de „nemuritori” din Academia Franceză, unde vreo cinci fotolii sunt neocupate în momentul de față și unde Alain Robbe-Grillet a refuzat fotoliul oferit în anul 2004 (cam câți români ar fi în stare de-o asemenea „nebunie” înțeleaptă?), cel mai de seamă for științific al românilor numără în prezent 86 de membri titulari dintr-un maxim de 181, are 76 de membri corespondenți dintr-un total de 162, la care se adaugă 38 de membri de onoare din cei 40 admiși și 87 din străinătate. Adică, ce mai, o lighioană cu 287 de capete mai mult sau mai puțin pătrate, desigur, fără a pune la socoteală membrii post-mortem.
b) Dar deși la baza înființării academiilor din întreaga lume a stat ideea lui Francis Bacon, cum că – ne informează P.P.Negulescu în Istoria filozofiei moderne (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) – „activitatea științifică nu se mai reducea, ca pentru cei vechi, la meditarea solitară a omului de geniu, ci trebuia să fie o vastă colaborare, a unui mare număr de oameni de știință, convinși fiecare în parte de insuficiența puterilor sale pentru opera de îndeplinit și hotărâți să lucreze în comun, cu puteri unite, spre a smulge naturii secretele sale”, întâietatea la acest capitol revine francezilor (în anul 1635, la doar nouă ani de la moartea cugetătorului englez, cardinalul Richelieu înființează Academia Franceză), urmați de nemți (la 1 ianuarie 1652 apare Academia Leopoldină sau Academia Germană de Științe, prima academie științifică și medicală din lume), Royal Society (Academia Engleză) apărând de-abia în anul 1660, Academia Franceză de Științe în anul 1666, iar Academia Română după exact 200 de ani (1866).
Dar cum entuziasmul și imitația au prea puțin de-a face cu valoarea unui lucru, iată o grăitoare probă în acest sens: Academia Leopoldină are printre membrii ei 178 de laureați ai Premiului Nobel, pe când Academia Română îl are ca membru de onoare doar pe efectivul laureat româno-american George Emil Palade! Mă rog, în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, la noi se confirmă axioma bergsoniană cu inexistența criteriilor de selecția a valorilor în democrație…
Prin urmare, în țările avansate (și tocmai de-aceea sunt ele avansate!), academiile nu sunt înțelese ca niște refugii ale aspiranților la nemurire prin coterii, mânării, șuete și ineficiență cu carul (vezi dezastrul culturii și cercetării, al manualelor, dicționarelor și istoriei noastre), ci ca vigurosul vârf de lance al științei și conștiinței naționale (de pildă, Albert Einstein a renunțat la titlul de academician atunci când naziștii au trecut la politizarea gândirii și cercetării științifice).
c) M-am uitat cu atenție pe lista academicienilor și cacademicienilor români din toate timpurile, dar numele Elenei Ceaușescu nu apare. Așadar, un fals grosolan, pe măsura atâtor falsuri care continuă să ne otrăvească viețile și să-i pervertească pe tineri, chipurile că în acest nedemn mod s-a făcut o reparație morală (minciuna ceaușisto-bolșevică a fost înlocuită cu cea postdecembristă) și că impostura comunistă a fost pentru totdeauna pusă la zid. De parcă fățișa și brutala impostură antedecembristă ar fi mai ticăloasă decât mult mai subtila, dar atât de răspândita și păgubitoarea impostură postdecembristă, cea care a creat o adevărată modă a plagierilor și pe care nici vorbă ca Ioan-Aurel Pop, actualul președinte al Academiei, să o fi condamnat public vreodată la Victor Ponta și alți granguri politici. Sau de parcă Elena Ceaușescu ar fi fost singura sculă politică intrată în această preaslugarnică instituție, când se știe că regii Carol I și Carol al II-lea, Brătienii și Iuliu Maniu au devenit la țanc membri de onoare, că academia comunistă era plină de ultraoportuniști (A. Toma, Mihail Roller, Mihai Beniuc, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Mihail Ralea etc.), cu nimic mai prejos ca „tovarășa” în ceea ce privește zelul doctrinar, și că perioada academică postdecembristă confirmă din plin spusa românească „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”. Asta face ca Academia Română să nu ducă lipsă de foști slujitori ai regimului comunist (activiști, propagandiști, turnători), însă îi crapă măseaua după oameni vrednici și integri.
Apropo de valorizare și suspectul mecanism al academizării. Consultând lista „nemuritorilor” români din toate timpurile, am constatat cu oarecare surprindere (ce mai feste ne joacă prejudecățile!) că nu interbelicii, ci cacademicienii bolșevici i-au făcut în anul 1948 pe Eminescu, Creangă și Caragiale membri post-mortem! Să vezi și să nu crezi…
În altă ordine de idei, rămâi cam nedumerit când constați că reparația morală a mers șnur în cazul celebrilor nedreptățiți Nicolae Paulescu și Mircea Eliade, ei amândoi devenind în 1990 membri post-mortem, dar că au fost dați uitări alți valoroși români, precum gânditorul Nae Ionescu, poetul Radu Gyr sau seniorul Corneliu Coposu.
Tot așa, cu toate rateurile sale politice și alte bube în cap, este de mirare că ușa Academiei rămâne mai departe închisă pentru galonatul profesor Andrei Marga, deși ea este doldora de iluștri necunoscuți.
d) Cum just notează scriitorul Erwin Lucian Bureriu, tenacele Ioan-Aurel Pop a izbutit să devină președintele Academiei printr-o percutantă campanie activisto-publicitară (conferințe, postări pe internet, interviuri, cărți), întregul său dogmatism istoric fiind cu strășnicie înscris în sistemul propagandistic format din daco-romanitate și naționalism. Cică Marea Unire de la 1918 s-ar fi înfăptuit prin voința poporului român, nicidecum prin conjunctura internațională (favorabilă nouă după câștigarea primului război mondial de către anglo-francezi, cu decisiva contribuție a americanilor) și cu prețiosul ajutor primit de români din partea geografului francez Robert Ficheux. Modul simplist-dogmatic, dar atât de util pentru carieră și faima de-o clipă, în care I.A.Pop abordează complexele fenomene politico-sociale, fac din el un redutabil ideolog și cel mult un iscusit profesor de istorie, dar nicidecum un istoric, îndeosebi atunci când ne reamintim că nici măcar Constantin Daicoviciu nu credea în teoria daco-romanității. Păi, potrivit (i)logicii domnului I.A.Pop, toate procesele istorice de amploare (revolta iacobină și cea bolșevico-rusească, unirea Germaniei și Decembriada românească) nu pot să fie decât rodul voinței maselor, popoarelor sau națiunilor.
Lasă un răspuns