„Principatulu di Pind” (Patria Aromânilor) sau aventura unui stat aromân din Balcani

O adevărată aventură politică a fost crearea în anul 1941, sub controlul Italiei, a așa-zisului „Principat din Pind”, după ce armata Germană a înfrânt Grecia. Numit și „Principatul de Pind și Meglen” (în aromână: „Principatulu di Pind”, în italiană „Principato del Pindo”) a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei (zone populate de neamul nostru aromân) în timpul celui de-al doilea război mondial. Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. Micul stat a fost proclamat în timpul ocupației italiene a Greciei de nord din vara anului 1941, ca o țară a aromânilor și a fost denumit „Principato del Pindo” de către italieni, având capitala la Mețovo (Aminciu), în prezent aflat în Grecia. Primul principe al acestui principat a fost conducătorul aromân al mișcării politice și paramilitare Legiunea Romană: Alcibiade Diamandi.

Născut la 13 august 1893 la Samarina (Grecia), el va pleca dintre noi pe 9 iulie 1948, la numai 54 de ani, în București – România. În anul 1942 acesta publică un amplu manifest, cu aromânii victime ale represaliilor ambelor părți implicate în sângerosul război de partizanat din regiunile muntoase ale Pindului. Alcibiade Diamandi a părăsit Grecia în 1943, refugiindu-se în România, iar succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolae Matuși. Alcibiade Diamandi a fost un om politic aromân din Grecia, activ în timpul celui de al Doilea Război Mondial și în conexiune cu forțele militare italiene și România. A fost un amplu susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, fiind o piedică pentru statul grec prin poziția sa de împotrivire asupra elenizării comunității aromâne din regiune. În anul 1942 a plecat în România și după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost condamnat de către Curtea Specială din Grecia la moarte. A fost încarcerat în România de noul guvern comunist instalat din acea vreme, unde a și murit în anul 1948. Diamandi s-a născut în Samarina (la peste 1.600 de metri, satul fiind situat la cea mai mare altitudine din Grecia) într-o familie de comercianți aromâni înstăriți. După ce a participat la școala primară românească din Samarina, a studiat la liceul grecesc din Salonic (la acel moment încă parte a Imperiului Otoman) și în ajunul Războaielor Balcanice din 1912 a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris în Academia Comercială din București, unde a și absolvit. Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer. Nu este încă clar dacă a fost trimis de armata română în Albania, unde pe vremea aceea, țara a fost sub tutelaj italian și francez, fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, care a cerut italienilor și României să fie susținută comunitatea băștinașă aromână într-un canton autonom.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor a fost  denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului” și a primit în mod clar un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni, care urmau să se retragă din Pind. După retragerea Italienilor, el a devenit consul al României la Saranda, în Albania, în 1926. De acolo, el a plecat la Roma – unde s-a implicat în mișcarea politică a lui Benito Mussolini. El a contactat delegația română și a fost emis un pașaport românesc, cu care el a fost capabil să călătorească în Grecia. Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene în 1927, pentru rezistența lui față de autoritățile grecești. La scurt timp după presupusa amnistie, a ajuns în Atena ca „vice-președintele Companiei Petroliere Naționale din România”, ca un importator de petrol. Acest lucru a fost cuplat cu importul de cherestea din România către Grecia și alte asociații de afaceri. Diamandi a călătorit frecvent la Rodos (care a fost la momentul respectiv sub posesie italiană), reușind să atragă atenția contra-serviciilor de informații grecești. Se presupune că guvernul grec bănuia de faptul că Diamandi a fost un agent sub acoperire  român care a susținut emanciparea aromânilor băștinași majoritari din regiune. În timpul regimului lui Ioannis Metaxas, Diamandi a fost servit cu ordin de expulzare, dar a reușit să evite să fie forțat să iasă din țară și și-a continuat activitățile sale. Când războiul greco-italian a început, la sfârșitul lunii octombrie 1940, Diamandi a fost deja în Conița pe granița greco-albaneză. Italia i-a oferit rangul de Comandor, și el a servit ca traducător și asistent al majorului general Alfredo Guzzoni. După înfrângerea inițială a Italiei, Diamandi a fost forțat să se refugieze în Tirana (la acel moment sub tutelaj italienesc) și a reintrat în Grecia cu armatele italiene cinci luni mai târziu, în primăvara anului 1941.

De această dată el a discutat despre „Statul Autonom al Pindului” (Αυτόνομον Κράτος της Πίνδου) sau „Statul Autonom Vlah” (Αυτόνομον Βλαχικόν Κράτος) în teritoriul dintre Epir, Tesalia și părți din Macedonia, care trebuia să constituie Patria Aromânilor. Acest stat planificat sau „canton” este uneori numit „Principatul Pindului” (numele folosit pentru a se referi în principal la evenimente din Pind în August 1917). Adjunctul și mâna dreaptă a lui Diamandi a fost avocatul din Larisa Nicolae Matuși, în timp ce de-al treilea în ierarhie în noul stat a fost Rapoutikas Vassilis. În iunie 1941, Diamandi a petrecut ceva timp în Grevena și apoi a plecat către Mețovo (Aminciu), unde a înființat „Partidul Comunității Cuțo-Vlahe” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων), care a făcut parte din „Uniunea Comunităților Românești” (Ένωσις Ρουμανικών Κοινοτήτων). S-a înființat mai apoi un parlament la Trikala, unde nu au fost adoptate legi, italienii nefiind dornici de schimbul de putere în regiune. Pe 1 Martie, 1942, Diamandi a emis un amplu Manifest care a fost publicat în presa locală și republicat de către Stavros Anthemides în 1997 (în cartea sa despre „Vlahii din Grecia”Manifestul a fost co-semnat de către liderii intelectualii aromâni/vlahi, cum ar fi: avocatul Nicolae Matuși / Prof. Dimas Tioutras / avocatul Vasilakis Georgios / medicul Dr. Georgios Frangkos / profesorul A. Beca / omul de afaceri Gachi Papas / medicul Dr. Nikos Mitsibouna / Prof. Dim. Hatzigogou / avocatul A. Kalometros / inginerul Niko Teleionis / Vasilis Tsiotzios / Prof. Kosta Nicoleskou / Prof. Toli Paste / Dim. Tahas / Prof. Stefanos Kotsios / Prof. Dr. G. Kontoinani / Dr. Kaloera / Prof. Toli Hatzi / Giovani Mertzios de Neveska (al cărui fiu Nik. Merztios, este un bine cunoscut autor aromân pro-grec din Grecia) / Pericli Papas / Prof. dr. Virgiliu Balamace (Nick Balamace, în prezent Secretar al Societății „Fârșărotul” în Statele Unite ale Americii) / ing. S. Pelekis / K. Pitouli / avocatul Toli Hatzis / Dim. Barba. Doi aromâni din Albania și Bulgaria, Vasilis Vartolis și scriitorul din Samarina Zicu Araia, au aprobat de asemenea, Manifestul. În România, a fost co-semnat de George Murnu, profesor la Universitatea din București. Diamandi s-a deplasat la București, la scurt timp după ce s-a întâlnit cu Murnu, și împreună au participat la o întâlnire cu conducătorul  României din acel timp, Mareșalul Ion Antonescu, și Ministrul de Externe Mihai Antonescu. Statutul Principatului Pindului a fost discutat. O opțiune favorizată de Diamandi a fost de a pune Principatul sub suveranitatea Coroanei României (ca stat liber asociat). O altă opțiune a fost de a pune Principatul sub suveranitatea italienească a Casei de Savoia. Niciuna din aceste opțiuni nu au fost realizate. În cel de-al doilea an de ocupație italiană, au izbucnit în zonă războaie de gherilă, între Rezistența Grecească susținută de către Forțele Aliate și cele italo-germane. Haosul care a urmat l-a condus pe Diamandi să meargă înapoi în  România. Diamandi a fost arestat de către comuniștii români de serviciul secret „Securitatea” pe 21 februarie, 1948. El a murit în Prefectura de Poliție din București câteva luni mai târziu sub tortură, fiind anchetat de către agentul sovietic Mihail Dulgheru. Matuși a scăpat, mai întâi de Atena, și mai apoi de România, în timp ce Rapoutikas a fost împușcat mortal de către facțiunile grecești implicate în activități de gherilă în afara Larisei (mai apoi, grecii au legat cadavrul pe spatele unui măgar și au defilat cu el prin satele aromâne din Pind, în scopul de a speria populația locală.

Legiunea pe care a înfăptuit-o Diamandi și a fost sub conducerea sa, a făcut referire la legiunea Imperiului Roman,  Legiunea a V-a Macedonica. Aleasă pentru credința  că Legiunile au fost factorii din spatele zilelor moderne ale limbiilor romanice și latine din Europa, numele deosebit de sporit în legătură cu România – că a V-a Legiune a petrecut timp în ambele provincii  Macedonia și Dacia – și, probabil, completate cu dorința  aromânilor de păstrare a identității naționale, Legiunea Romană a lui Diamandi a fost singura mișcare politică și paramilitară aromână care a luptat pentru păstrarea propriei identități, împotriva elenizării forțate practicate de către greci. Numele principalelor instituții și a Principatului în sine s-au dat în aromână, greacă și italiană. Cel de al doilea aromân după Diamandi implicat în aventura acestui stat aromân balcanic a fost Nicolae Matuși. Acesta a fost un avocat aromân, politician și lider al mișcării politice și paramilitare „Legiunea Romană”, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Grecia Centrală. Nicolae Matuși s-a născut în Samarina în munții Pindului (la 15 august 1899). El a fost dedicat cauzei aromâne din Grecia și din anul 1923 a fost secretar general al Partidului Comunist din Trikala. Cu toate acestea, în 1926, el a fost exclus din partid. Apoi a plecat în Larisa, unde afost activ în partidul lui Yannis Sofianopoulou, „Partidul Rural”. A făcut avocatura în Larisa înainte de aderarea la „Legiunea Romană”, pe care compatriotul său, Alcibiade Diamandi, a format-o în debutul Axei de Ocupație din Grecia. În anul 1941 a fost al doilea în ierarhia de conducere în „Legiunea Romană”, o mișcare care a acordat asistență forțelor italiene în cel de-al Doilea Război Mondial și s-a împotrivit acțiunilor statului grec de asimilare a populației aromâne băștinașe, luptând pentru emanciparea aromânilor din Pind, dorind crearea unui canton sau  „Principat al aromânilor” în nord-vestul și centrul Greciei. În 1942, după ce Diamandi a plecat în România, Matuși a devenit lider în Legiunea Romană. Apoi, când Legiunea s-a prăbușit, aliații italieni părăsind locul și fiind înlocuiți de către germani, fapt ce a dus la creșterea rezistenței grecilor în zonă, a dus Legiunea Romană spre colaps. El a plecat la Atena, dar a fost obligat să se refugieze în România, ca Diamandi, în anul următor. Când Axa s-a prăbușit, iar România a trecut sub influență sovietică, Matuși a fost condamnat în România Comunistă la 20 de ani de închisoare și muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1964, la cererea guvernului elen, a fost extrădat în mâinile autorităților elene, care l-au închis și l-au dus la tribunal, acuzat fiind de înaltă trădare (ca mai mulți membri ai „Legiunii Romane”, chemați în instanțele de judecată, imediat după război, în 1945-1947). La această instanță (care era în Atena, departe de Larisa), cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război. În 1976 drepturile civile i-au fost complet restaurate de către un tribunal grec. Până la moartea sa, în 1981, el a trăit în Atena. El a fost căsătorit din anul 1920 cu Sofia Balodimou (decedată în 1984). Au avut împreună o fiică Xeni, pictoriță (1927 – 28 septembrie 1985).

Toate acestea s-au întâmplat și poate se vor mai întâmpla, pentru că „taina” acestor state sud balcanice este că ascund în mod voit „sub preș” existența acestor frați români, pe care i-au găsit aici când au venit, pe care nu i-au cuprins în planurile lor decât ca „secundari” și cărora nu le oferă nici un drept. Uitați pe vârfurile munților lor dragi, aromânii – vlahi își văd de tradiții și de viața pastorală pe care o cunosc de mii de ani. Numai că, cei ce stau pe văi și trasează granițe și fac legi, sunt „deranjați” de cei ce rezistă, de cei ce nu pier. Pentru că există în balcani „Vlahia Mare” (în limba greacă: „Μεγάλη Βλαχία” („Megale Vlachia”)), cunoscută și ca „Tesalia Valahă”, despre care se spune că a fost (ca stat, dar acum mai este ca populație!) un stat al păstorilor aromâni (vlahi), care a existat în secolele al XII-lea și al XIII-lea, incluzândând zona grecească Tesalia, zona centrală a Munții Pindului și unele părți ale Macedoniei. Prințesa bizantină Anna Comnena (1083 – 1153) a fost primul autor medieval care a scris despre așezările aromâne din munții Tesaliei. Benjamin din Tudela, în secolul al XII-lea, este autorul primei relatări despre statul independent „Vlahia Mare” din munți. El scria: „Nici un om nu poate urca să se lupte împotriva lor și nicun rege nu poate domni peste ei.” După cucerirea latină a Constantinopolului din 1204, Vlahia Mare a fost inclusă în Despotatul Epirului, dar a reușit să-și recucerească rapid independența. Valahia Mare este și denumirea alternativă exonimă a Munteniei (Țara Românească). Istoricii au denumit ca fiind „Romaniile populare” (uneori desemnate ca „Românii populare”, când se referă numai la așezările românilor) comunitățile romanofone medievale, rămase fără acoperire politică după retragerea sau prăbușirea Imperiului Roman, pe teritoriul unde locuiau (în general păduros sau muntos, și situat la marginea imperiului, în contact direct cu Barbaricum).

Mă între: de ce doar pe teritoriu păduros sau muntos? Nu se susține oare astfel teoria mea legată de Geții de Aur primordiali, cei care au salvat lumea din ultimul mare potop planetar? Nu sunt ei oare urmașii acelor Geți de Aur, care au dus pe mai departe tradiția; ei știau că muntele trebuie adorat pentru că acolo și-au găsit loc cei salvați și mai știau că turmele de animale i-au salvat, pentru că atunci când planeta era pârjolită de cataclism, animalele au mâncat iarbă uscată și au supraviețuit, iar oamenii s-au folosit de aceste animale domestice, pentru a supraviețui și ei. Denumirea de „Romanii populare” este o apelație științifică datorată istoricului Nicolae Iorga, dar așezările respective erau  denumite de proprii locuitori „terrae” sau „țări”, iar de popoarele (sau puterile) vecine WallonsWalhaGalloWelschen sau WalachenVolochiVlahi. Aceste denumiri străine au aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic „walah” sau „walh”, însemnând „străin”, „ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de Teutoni în decursul campaniilor lor de jaf în Galia, în anii 110-100 î.Hr. Expansiunea ulterioară a germanicilor în Europa, în secolele II – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de „walah” în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, „walah” a luat diferite forme : vlahvlahosvlasvolohwloholahiflak… trecând ulterior și în limbile  occidentale : valacchivelacivalaquesvalacoswallachians. După R. Rohlfs, germanicul „Walh” a dat deasemenea, în limbile romanice occidentale, Galles (pour „Wales”), Wallon și Wallonie, țara Gallo și Gaule („Galia” în franceză: în această limbă „wa” inițial urmat de „alh” evoluează în „ga„ („Wardan” = garder: a păstra, „Waidanjan„ = gagner: a câștiga) și „aule” (Salh= saule: salcie). „Gaule”, așadar, nu vine din latina Gallia (care în franceza modernă ar fi evoluat în Geaille deoarece „ga” inițial urmat de „li” antevocal evoluează în „ja” sau „gea„, ca în Galbinum = jaune: galben, Gaiium = geai: gaiță, Gabatam = jatte: strachină, Alium = ail: usturoi, Filiam = fille: fată sau fiică). O părere originală a avut filologul român Ilie Gherghel, care după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit a sugerat o origine romano-bizantină a cuvântului „valah”. Argumentația sa se bazează în special pe scrierile lui Genesios și pe Lexiconul Suidas. Conform acestei opinii, cuvântul „valah” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit și s-a răspândit în lumea germanică și slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu Imperiul Roman de Răsărit. După teoria mea „gregoriană” ei sunt cei trecuți prin valul de apă al potopului planetar, prin botezul „peretelui” (wall) de apă ce a spălat planeta noastră (de unde și Taina Botezului), distrugând 98% din omenire (W – pentru că sunt două apocalipse (V, ca vârf, ca abis), două prăbușiri a Mamei Gaya Vultureanca peste noi (W, ca două aripi de pasăre de pradă) și o Naștere din Nou – un nou început „A”; iar Hala este groaza cea mare – de unde și halebarda – Toporul zeului cel mare. V – Alah este și „Hala – V”, ca prăbușire a groazei cele mari peste noi, din cer (Valahia anagramat dă și „Via lui Alah”, pentru că, așa cum spun cărțile sfinte „va veni stăpânul viei și va cere socoteală”). A-românul se numește așa pentru că a mai trecut printr-un sfârșit de lume și un nou început (A), dar el tot rămâne, nu piere! În sensul larg, european, o „Romanie populară” este orice comunitate romanofonă (latinofonă) apărută prin auto-organizarea populațiilor romanice, rămase fără ocrotire statală în fața năvălitorilor veniți din Barbaricum. În sens restrâns (cazul românesc), în spațiul dunărean-carpatic, este vorba de comunități latinofone (romanice) din Dacia sau de la sud de Dunăre, care începând cu retragerea romanilor din Dacia, și declanșarea migrației triburilor nomade germanice și asiatice, au fost nevoite să reziste distrugerii sau asimilării de către năvălitori, reușind să ajungă în Evul Mediu timpuriu să realizeze primele mici formațiuni statale (vlahii, valahii în slavonă). Odată cu instalarea și organizarea populațiilor slave în Balcani, s-a consacrat, prin intermediul limbii slavone, privitor la populațiile romaniilor, atât din nordul cât și din sudul Dunării, definiția de vlahi (valahi, blahi), iar comunitățile lor organizate (romanii populare) au fost definite drept vlahii (valahii).

Oricum ar fi, problema acestui popor fără de țară (aromânii, vlahii) – pentru că nu există încă nici un stat aromân sau vlah în Europa – este și rămâne o taină și o problemă. Chiar dacă „Principatulu di Pind” (Patria Aromânilor) din Balcani a fost desființat, chiar dacă statele balcanice refuză să acorde drepturi acestei ramuri de românime, poate existența spațiului virtual în comunicații și al globalizării în desființarea granițelor va aduce cuvântul românului aromân lângă inimile fraților săi. Inimă lângă inimă, în același cuib de românime, va bate pentru vecie!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*