Ce înseamnă Paștele la americani? Evident, este vorba de Paștele catolic. Care e foarte diferit de cel ortodox. Noi, în noaptea de Înviere, mergem la biserica și cântăm „Hristos a înviat”. Ei nu au nici o slujbă, păstrează starea de durere a morții lui Iisus. Toată Săptămâna Patimilor, și până în ziua de duminică, este o atamosferă de doliu. Nici flori nu se admit să se aducă la biserica.
În contrast cu acest fel de a întâmpina și trăi Paștele, se desfășoară o formă liberă de bucurie a Învierii.
Am participat la două mari evenimete Pascale, aici, în Sate…
Pe o mare porțiune a arterei „Fifth Avenue”, ce include și marea catedrală „Saint Patrick”, a avut loc, timp de cinci ore, „Easter Parade”. Ceva de necrezut! O demonstrație a imaginației omului de a defila cu podoabe capilare. Dar și cu costume de epocă. De fapt, aminteau de belle époque, dar erau total fanteziște și foarte originale, fiindcă aveau pe ele peceți Pascale. Noutatea absolută o constituiau pălăriile. Oameni de toate vârstele și culorile purtau pălării, care de care mai somptuoase împodobite cu ghirlande de flori, cu iepurași, cu ouă de toate culorile, cu baloane colorate, cu porumbei, cu cocoși, cu instrumente, cu fel de fel de abțibilduri, o paradă a modei din care nu lipsea simbolul ceresc, aripile de îngeri, care concurau cu urechile albe ale iepurasilor, mii de urechi ce pluteau parcă peste oraș. Iar printre ele, aceste persoanje cu aripioare, ca picate din cer, un cer senin, o zi de vis, care la capătul ei avea să aducă peste New York din nou un val de ninsoare. Mai ales doamnele se purtau ca îngeri, dar unele aveau și rochii de vodevil, păreau că au venit de la operetă și merg al un bal de-mascat. Desigur, erau și mirese și miri în costume albe. Iar dansatorii aerobici își făceau numerele la tot pasul, exact că în Times Square sau Central Park. La fel cum și aparatele de fotografiat și de filmat făceau ca tot ceremonialul să fie ca pe un covor roșu, ca la Hollywood.
Bucurie nesfârșită, dorința de veselie, de prietenie, fiindcă toată lumea se îmbrățișa cu toată lumea, exact că la sfârșitul marelului concert pe care l-am văzut la Manhattan Center. Un concert religios închinat lui Iisus, care s-a sfârșit cu o invitsție de a ne îmbrățișa între noi, toți participanții, câteva mii de oameni, câți au încăput în celebra sala din Downtown, de pe 34 St. Ceva fantastic! Se continua parcă ideea de la prima slujbă de înviere, pe care am trăit-o la prânz, la Catedrala „Saint John the Baptist”, când solista Kate Owen a încheiat imnul religios cu un „Aleluia”, invitându-i pe toți enoriașii să ridice brațele și să scandeze „Aleluia”! Era ca o înălțare la cer. Fiecare avea sentimentul Învierii. Astfel de forme, de entuziasm colectiv, sunt noile mijloace spectaculare ale bisericii catolice.
*
Dar ce s-a întâmplat la Manhattan Center, a întrecut imaginația. Tocmai venisem de la „Davenport Theatre”, unde Indiggo Twins a avut al 24-lea spectacol, un musical religios, în care ideile utopiste îi au ca mesageri finali pe Iisus și Dumnezeu. Și la Manhattan Center spectacolul a fost închinat lui Iisus/Jesus, Învierii Lui. A fost un fel de Jesus Christus Superstar. A participat formația australiană „Hillsong”, vestită în toată America, prin aceste concerte religioase. Prin muzică, ea ne invită să urcăm prin cântec dealul („hill”), așa cum Iisus a urcat crucea pe Golgota.
Spectacolul este o formă amplificată de Gospel. Se interpretează cântece religioase, textele apar pe mai multe ecrane și toată lumea cântă cântecele acestea simple, la unison. Deși sala are mii de scaune, pe care scrie „Home”, să știi că aici ești acasă, nimeni nu stă jos, oamenii stau în picioare și cu mâinele ridicate și cântă în delir. Cei patru soliști, acompaniați de o mare orchestră, aflată în spatele unui ecran circular gigant, de peste o sută de metri, cu niște stații date la maximum, fac să vibreze și pereții clădirii.
Ca la slujbele Gospel, se produce o stare de paroxism general, de intrare în tranșă, de evadare, de defulare totală, încât forța vocilor unite ar putea muta munții din loc. La un moment dat, un pastor strigă: „Je-sus! Je-sus! Je-sus!” și miile de voci se alătură și scandează ca pe stadioane. E ceva nemaipomenit! Trebuie să trăiești așa ceva, cuvintele nu pot descrie această mare Utopie. Am fost la spectacole religioase pe tot pământul, dar așa ceva nu are concurență. Nici Papa la Roma, când apare în Piața Vaticanului în față a mii de credincioși, nu are puterea pe care o are muzica simplă, apropiată de muzică country, ca și versurile care îl evocă pe Iisus.
În acest gen de spectacol mistic nu are ce căuta rațiunea. Dacă ea apare, nu poți înțelege ce se întâmplă. Dar nu apare. Rațiunea nu te deranjează, se dă frumos la o parte și lasă loc numai inimii. Aici se cântă și se trăiește cu sufletul.
După câteva melodii care pun pe note faptele lui Iisus din Biblie, așa cum le știm, urmează o perioadă de liniște, când suntem invitați să stăm pe scune. Ni se spune să căutăm sub scaune și cine găsește un ou, acela va primi un cadou pregătit special de Iepurilă. Cineva, nu departe de locul unde mă aflam, a găsit un ou, iar un iepuraș bine îmblănit i-a dus premiul. Apoi a urmat un pastor – îi spun așa, fiindcă a citit un fragment din Biblie, pe care l-a comentat arzător, în delir, iar altul ne-a invitat să ne rugăm. El a spus o rugăciune, dar nu în stil creștin, ci laic, aș spune, așa cum și era îmbrăcat, într-o cămașă colorată și pantaloni de blugi. A urmat un film documentar transmis pe marele ecran circular. Era despre Galileea, despre minunile lui Iisus, fapte prezentate de un renumit predicator din Australia, țara predicatorilor independenți, întemeietori de școli, de mișcări religioase. Acest australian, pe nume Brian Houston, și-a predicat ideile arzătoare din cartea „There Is More/ Există mai mult”, care putea fi găsită la standul din hol, ca și alte cărți și obiecte ce marcau ziua de Paști și marele eveniment închinat lui Jesus. Cartea lui i-am văzut-o și în vitrina de la Biserica Scientologică, de pe 46 St. Brian Houston, crede că în tot ce facem, putem face mai mult. Putem iubi mai mult, putem munci mai mult, putem învăța mai mult. Și te convinge cu acest îndemn, care este subtitlul cărții sale: “When the world says you can’t, God says you can/ Când lumea spune că nu poți, Dumnezeu spune că poți”.
Dincolo de interesele prozelitice și comericiale (se vând cărți, tricouri, genți, medalioane, discuri etc.) din spatele acestui mare Show, există uluitoarea apetență a mulțimii la Iluzie. Pe oameni îi atrage extraordinar ceea ce nu au, ceea ce nu pot, dar visează să poată, ceea ce este făgăduință, speranța. Și oricât de iluzorie ar fi pentru unii, „La Grande Illusion”, cum ar spune Renoir, este foarte reală pentru alții, pentru foarte mulți americani, în primul rând, care nu merg la biserică, dar merg la astfel de slujbe. Slujbele-concert, slujbele Gospel, sunt cea mai mare găselniță a Bisericii catolice, de fapt, a păstorilor independenți, care au găsit o cale mult mai atractivă de a comunica idei religioase, de a transmite Cuvântul biblic (citatele din Biblie constituie substanță pe care se întemeiază tot spectacolul și muzică lui).
Este o experiență iestia din comun. Care nu poate fi întâlnită decât aici, în America, în săli gigantice, precum „Manhattan Center”, cu instalații sonore perfecte, cu o tehnică superprofesionistă și ilustrații pe măsură, cum s-a dovedit în „Gospelul de Paști”, pregătit din timp, fiindcă la această sărbătoare fiecare vine la acest concert cu Biblia în el, cu o experiență religioasă anterioară, dar aici se confruntă cu puterea muzicii de a transmite mesaje divine, fapt care se transformă într-o co-participare generală, ce se termină cu „Pace Be with You”.
Lasă un răspuns