Mănăstirea Căldărușani este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Țara Românească, una dintre cele mai mari și vechi mănăstiri ortodoxe. Numele ei provine de la configurația specială a locului în care se află aceasta, care are aspectul unei căldări, a unui căuș de palmă dumnezeiască ce ocrotește sfântul loc și sfântul lăcaș. Aflată la mică distanță de municipiul București, pe malul lacului Căldărușani, pe teritoriul comunei Gruiu (atât de dragă marelui nostru actor Ștefan Iordache), în județul Ilfov, mănăstirea poate fi vizitată dacă abordați ca și cale de acces, DN1 București-Ploiești, pe DJ101 Balotești Căciulați-Moara Vlăsiei, apoi DJ 101C spre Lipia, până la mănăstire (40 km). Se mai poate aborda drumul București Ștefănești-Dascălu, apoi DC 184 Dascălu-Moara Vlăsiei; din Moara Vlăsiei, DJ 101, DJ 101C Mănăstirea Căldărușani (37 km). Conform cu prima sa istoriografie (1870), scrisă de Casian Monahul, mănăstirea a fost ctitorită în 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul muntean – singurul care a ridicat mai multe biserici decât Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei – , aflat în conflict cu Vasile Lupu, trecând prin aceste părți, hotărăște să zidească pe locul unui vechi schit de lemn o mănăstire din piatră.
Despre existența unei sihăstrii la Căldărușani înainte de 1637 mărturisește și un hrisov din 1615, emis în cancelaria voievodului Radu Mihnea (1611-1616). Matei Basarab va ridica în mijlocul Codrilor Vlăsiei o mănăstire ca o adevărată cetate, zidită între anii 1637-1638, înconjurată pe trei laturi de apele unui lac. Biserica mare a mănăstirii, în plan treflat, cu trei turle, cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, poartă aceeași amprentă arhitecturală ca și Biserica Mănăstirii Dealu (Târgoviște) și cea a Mănăstirii domnești de la Curtea de Argeș. Paul de Alep, însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în Țările Române, face, în 1653, următoarea descriere a mănăstirii: „Este înconjurată de o apă fără sfârșit și fără fund, are hramul Sf. Dumitru și se numește Căldărușani…”. Prin vestita sa școală de copiști, Căldărușaniul a contribuit din plin în veacurile trecute la crearea limbii române literare. Cea mai fecundă perioadă din istoria mănăstirii rămâne totuși sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, sub păstorirea Sf. stareț Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), aceasta devine unul din principalele focare de duhovnicie și cultură ale arealului românesc. În 1834, tipografia Ungrovlahiei de la București va fi mutată la metocul Cocioc al Mănăstirii Căldărușani, împlinindu-se astfel dorința Sf. Mitropolit Grigore Dascălul (canonizat în 2006), nevoitor un timp în această mănăstire. Biblioteca de la Căldărușani ajunsese una dintre cele mai importante colecții de carte manuscrisă și tipărită din mănăstirile Țării Românești.
În 1778 a fost înființată aici o școală de pictură, frecventată chiar și de Nicolae Grigorescu în anii 1854-1855. El a realizat o serie de icoane, dintre care șapte se păstrează până astăzi în bogata colecție muzeală a mănăstirii, după cum urmează: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854); „Sfânta Treime și Încoronarea Fecioarei” (1855); „Iisus Hristos, Dreptul Judecător”; „Sfinții Împărați Constantin și Elena”; „Izvorul Tămăduirii”; „Iisus și Femeia samarineancă”; „Sfinții Stelian, Ștefan și Pantelimon”. Mănăstirea deține o bogată pinacotecă, care are la bază colecția de artă a Mitropolitului Ghenadie Petrescu. Vechea sală a tronului domnitorului Matei Basarab, din Mănăstirea Căldărușani, adăpostește acum Sala Tezaurului aflat aici. Pictura bisericii mari este restaurată de Dimitrie Belizarie în 1911. Între 1950 și 1958 biserica mănăstirii a fost restaurată de PF Justinian Marina. Începând cu 1992, sub stăreția arhim. Lavrentie Gâță, se ridică o nouă stăreție. Biserica din cimitir, cu hramul Sf. Ioan Evanghelistul, datează din 1804, fiind ctitorită de frații Toma și Constantin Crețulescu.
Ca și nume al locației în care se află mănăstirea, avem satul Căldăruşani ce apare într-o primă menţiune documentară la 4 decembrie 1593. La această dată marele voievod Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor al său „Dumitru din Căldăruşani, ca să fie volnic cu această carte să întoarcă grăul de la Sănpetru din Bărbuş”. Tot acest „Dumitru logofătul şi cu fiii săi”, primeşte o întărire „peste ocina din Căldăruşanii de Sus” la 31 mai 1597. Din aceste documente aflăm că existau două localităţi cu numele pe care îl va lua și mănăstirea, respectiv Căldăruşanii de Sus şi, în mod sigur, trebuie să fi fost şi Căldăruşanii de Jos. Dintr-un hrisov din anul 1615, emis de cancelaria voievodului Radu Mihnea, reiese că la Căldărușani exista o sihăstrie înainte de anul 1637.
Mănăstirea este o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze atât bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar să corespundă şi condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Române din acel secol, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespunde planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti, într-o epocă în care turcii otomani, ca putere suzerană, nu dădea voie Ţărilor Române să construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii se fortificau lăcaşurile religioase, cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnul de colţ, ca şi cu metereze, care arătau limpede intenţiile domnitorului de a transforma, la nevoie, mănăstirile în puncte fortificate de apărare, aşa cum se crede că au fost: Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani, etc. La ctitoria domnească de pe frumoasa peninsula a lacului Căldăruşani, deşi iniţial chiliile au fost făcute numai cu parter, se pare contrar voinţei voievodului, acestea aveau acoperişul într-o singură apă, cu streaşină spre interior, ceea ce permitea zidului exterior să urce până la șase-șapte metri, cum se poate vedea la unele mănăstiri şi astăzi. Aşa sunt: Mănăstirile Sinaia, Aninoasa etc, care au crenele de apărare în pod. Cât priveşte motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire ele pot fi mai multe şi anume: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn, pe care l-a descoperit aici; fie frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui lăcaş sfânt; sau poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să construiască o mănăstire impunătoare şi cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare strategică, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până aici în inima Munteniei.
De altfel în toamna anului 1637, Vasile Lupu a încercat să-l atace, pentru prima dată pe Matei Basarab în această parte de ţară după cum s-a arătat mai înainte. Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638, pomeneşte şi N. Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: „Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse”. Primele decenii ale secolului al XIX-lea au însemnat pentru mănăstirea Căldărușani un răstimp de prosperitate economic și culturală, continuată apoi până la secularizarea averilor mănăstirești, în anul 1863. Situatia sa materială foarte bună cota mănăstirea Căldărușani între mănăstirile mari din țară, împreună cu mănăstirile Tismana, Cozia, Bistrița, Hurez, Radu Vodă, Mihai Vodă, Sărindar, Cotroceni și Văcărești. Astăzi Mănăstirea Căldărușani este un focar de ortodoxie, o oază de liniște și un obiectiv turistic demn de a fi vizitat.
Lasă un răspuns