„Cu mânile’ncleştate”…

Venind după Perpessicius, în scurta fereastră a libertăților de la începutul anilor 70, D. Murărașu ar fi putut să aibă mai mult curaj cu textul eminescian în covoarele de comentarii și citate (din poet și din criticii lui). Dimpotrivă, el duce textul ca text înainte de Perpessicius, ia din toți editorii ce-i convine fără a semnala, interpretează în multe locuri punctuația – atent aproape exclusiv la aspectul de enciclopedie al ediției sale. Repet: am auzit că dl. Eugen Simion a scos o nouă ediție Murărașu (după ce, în 1999, mai scosese una în colecția „Orion” a editurii „Cultura Națională”, sponsorizată de Fundația Soros), am și văzut acea carte cât m-a slăbit ochiul vigilent al primarului comunei Dumbrăveni care a adus câteva exemplare pentru sponsori și pentru aplauze, dar n-o am, s-o răsfoiesc, s-o confrunt cu cealaltă și cu celelalte ediții; îmi rămâne doar speranța că bunul editor de azi, de vreme ce nu rămâne doar la o simplă Postfață, ca în 1999, ci are chiar o Prefață, va fi dereticat, cât de cât, prin vastul șantier Murărașu ca să poată primi ochi de cititor avizat al secolului nostru.

Până atunci, mă voi referi la scena pețitorului din Scrisoarea IV, în editarea Murărașu, ca să se vadă cât de simplu se pliază acesta pe edițiile anterioare – deși cunoaște sursele prime ale textului. Iată, în numai două versuri, vreo patru notaţii care ţin de stilistica limbii, pe care editorii nu le iau în seamă şi pe care lingviştii nu le studiază, nu le cunosc.

De pildă, interjecția Ași!. Iorgu Iordan se ocupă pe câteva pagini din Stilistica limbii române (p. 67-70, capitolul Accent) de interjecţia aşi, preluănd definiţiile şi citatele din Dicţionarul Limbii Române (seria Al. Philippide), etimologia dată acolo, delimitându-se, propunând o etimilogie proprie. Dicţionarul dă, ca etimologie probabilă, interjecţia turcească haşa!, cu sensul „ferească sfântul!, ferească Dumnezeu!”. Iorgu Iordan: „Etimologia aceasta nu poate fi primită, mai întâi din motive principiale. Interjecţiile nu se împrumută, afară de împrejurări cu totul excepţionale, care trebuiesc, deci, lăsate la o parte. E ca şi cum am imita felul de a ne exprima durerea, bucuria, revolta etc., ceea ce, dacă poate face un individ izolat, nu face niciodată o colectivitate întreagă(…) Dicţ. Acad. însuşi afirmă că aşi! sună şi aşa!, adică identic cu adverbul modal aşa, de care se apropie şi semantic până la confuzie”. Observaţia lui Iorgu Iordan privind regimul interjecţiei este actuală şi astăzi, când vedem cât de dificil le este chiar celor care vin din spaţiul anglosaxon să exclame amercian : „Oauuu!”, „Naisss!”, etc. Mai interesante sunt, însă, citatele dicţionarului, din care preluăm: „aşa (accentuat áşa: cu accentul principal pe silaba întâia şi cu un accent secundar pe silaba a doua; de cele mai multe ori ş se pronunţă lung, sau se face o mică pauză între primul a și ş următor)”. De pildă: Socotiţi că-i scria răvaşele franţuzeşti, ca în ziua de azi? A’ şa! Mă punea pe mine de-i cântam nopţile pe sub ferestrele ei”.

Dicţionarul găseşte, aşadar, modalitatea de a scrie cum el însuşi, dicţionarul, spune că se pronunţă: a’ şa, cu apostrof larg, ca pentru intonaţie. EI bine, iată, pe noi acest lucru ne interesează, şi anume pentru un vers din Scrisoarea IV de Eminescu. Poetul scrie: A-şi ! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă, / E-un congres de rubedenii, vre-un unchiu, vre o mătuşă…” El transcrie, deci, silabic, exact cum cere Dicţ. Acad.”. Editorii săi nu vor, pun la unison Aşi! În Luceafărul, textul din Almanahul României June, poetul reia modalitatea aceasta de a rupe cuvântul, în discursul lui Demiurg : „Î-ți dau catarg lângă catrarg…”, sugerând vorba poruncuitoare, desigur ; edițiile (inclusiv Perpessicius care se supune consensului tacit, mult studiat, în editarea antumelor eminesciene) nu primesc, au : „Îți dau catarg…”

Desigur, Iorgu Iordan nu era obligat, pentru observaţiile sale, să treacă prin toată literatura. Nu era obligat nici să-l cunoască pe Eminescu; noi nu facem decât să deplângem faptul că nu l-a cunoscut, nu-l acuzăm, ferească sfântul! (cum zice…turcul de mai sus) pentru asta. Dacă ar fi citit versurile de mai sus ale lui Eminescu, ar fi exclamat, fără îndoială, că e bine scris a-şa!

Ar fi observat, apoi, cele două grafii: vre-un unchiu, vre o mătuşă, şi n-ar fi uniformizat, ca editorii poetului: vre un unchi, vre o mătuşă. (Murărașu: vre-un unchi, vre-o mătușă; Perpessicius: vre un unchiu, vre o mătușă; Petru Creția – ciudatele forme: vrèun unchi, vrèo mătușă). Poetul vrea simplu: vre-un legat, și unchiu, cu citarea lui -u final (ca basmu, în Mortua est!, ca cinismu, în Scrisoarea III). De ce? – Unchii, ei, sunt mai curioşi decât mătuşile, mai dornici să prindă „flagrantul” (îndrăgostiţii singuri în cameră sărutându-se); un unchiu face cât mai multe mătuşi în această privinţă; printre rudele fetei sunt câţiva unchi – şi o sumedenie de mătuşi. Oricare dintre aceste explicaţii este valabilă: oricum, trebuie păstrat vre-un unchiu, vre o mătuşă – şi recitat cu păstrarea ritmului, deci pronunţându-se –u final silabic aici.

Uneori, poetul foloseşte ghilimelele pentru a atenţiona asupra sensurilor unor cuvinte; nici acestea nu sunt primite de editori. Iată, suntem la Scrisoarea IV, câteva versuri după ce tânăra pereche este surprinsă de unchiul şi mătuşile fetei. Ce face personajul masculin? – Tu cu mânile’ncleştate, mai cu degetele depeni./ Mai suceşte vre-o ţigară, numeri fire de „musteţi”,/ Şi n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Compare oricine cu textul de azi: Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi / Şi-n probleme culinare te întreci a fi isteţ.

Nu este vorba, deci, de mustaţa de deasupra buzei, de firele de la mustaţa bărbătească. De altfel, cum ar putea cineva să sucească o ţigară, adică să pună tutunul în foiţă, să răsucească foiţa şi apoi s-o lipească, şi în acelaşi timp să-şi smulgă fire din mustaţă?! Nu ! Musteţile sunt, aici, firele de tutun, vezi musteţile spicului de grâu, de pildă, şi anume acele fire care se prefiră/strecoară afară din foiţă şi pe care fumătorul le alege, le răsuceşte şi le îndeasă înapoi, în sulul de hârtie, cu vârful degetelor arătătoare de la ambele mâini.

De ce, apoi, acest prezent, mai suceşti, din ediții, când avem forma mai suceşte, din Convorbiri literare, atât de expresivă, care indică repetarea acţiunii (formă de prezent iterativ) şi care se poate folosi în româneşte.

Aici e de remarcat – cum să-i spun? – pedanteria lui D. Murărașu, care ține să spună că Maiorescu are în unele ediții mustață iar în altele mustață. A văzut, deci, textele, dar ne spune numai ce-i convine din ele. Nu este acesta o formă de sadism științific?

Mai sus avem forma cu mânile’ncleştate, pe care ediţiile (până la desfiinţarea apostrofului din scrierea limbii române, în 1953) o redau cu mânile ’ncleştate cu apostrof larg (chiar cu virgulă: Tu, cu mânile ’ncleştate…), iar după 1953 cu cratimă. Forma conjunctă dorită de poet creează expresie de limbă, „mâinile ca un cleşte, folosite în chip de cleşte” – pe când apostroful larg descompune cuvintele şi arată o psihologie, i s-au înţepenit, „încleştat” degetele. De fapt, el doar ţine, acolo, mâinile ocupate cu fabricarea ţigării.

Avem, în fine, apostroful distanţat: Şi ’n probleme culinare … pe care ediţiile vechi îl păstrează, dar atenţie: după ce au scos virgula după „musteţi”, din versul anterior, iar cele noi uniformizează la cratimă. După virgulă, cum vrea autorul (Eminescu), şi ’n are sens adverbial : chiar şi în, până şi în ; fără virgulă, cum vor editorii lui, este conjuncţie şi indică o enumerare – şi chiar o concluzie, arătând că peţitorul este bucătar de profesie, aduce vorba la ce se pricepe (mă rog, cine vrea face și jocuri de cuvinte, dar nu în contul lui Eminescu, totuși!). Sensul este că vorbeşti de toate, arăţi că te pricepi la toate – până şi la „de re cuquinaria”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*