A stricat tot ce era mai bun la „platforma” lui… Numele. În loc să pluseze pe o denumire (pără-se nimerită!) pe care ar fi promovat-o în Anul Centenarului mult mai ușor, cu mult mai multă afinitate la public, a venit și-a trântit o scurtătură mult prea (ne)informatică. Or, măcar de ar fi mers mai departe cu ideea desprinderii dintr-o platformă virtuală, așa cum s-a (ne)pornit proiectul său, și a numelui. Dar să schimbi „România 100” în ceva atât de neconsistent, precum „România împreună”… Practic, să generezi întrebări înainte de a fi dat măcar un singur răspuns concret (și ce ar fi putut fi mai concret ca un nume clar de formațiune politică?)…
„Împreună”?! Cu cine și/sau pentru cine?! Apoi, să pui ca siglă, pe locul „locomotivei” vizuale a oricărei formațiuni, o prescurtare (de țară!) și un nedefinit semn „plus” (plus valoare sau cruce, deduce fiecare ce vrea), într-un delir postmortuar portocaliu, sugerând cam prea fățiș cine pe cine scoate de la groapa politicii, denotă, nu neseriozitate, nici amatorism accidental, ci dorința implicării tot de pe… tușă.
Or, chiar nu mai poți intra în ringul unor adevărați devoratori de „minipartide” cu artificii de anii ’90, de nivel politic aproape de clasă pregătitoare! Pentru că în politică, mai ales acum, când o formațiune se înființează relativ ușor, ca formă, dar are nevoie de un fond mult mai consistent prin care să iasă din anonimatul eventualei înscrieri juridice în Registrul Partidelor, orice nouă apariție sau rebrenduire din „civil” ar trebuie să fie ca o lovitură de fulger. Să lase urme! Cu atât mai mult cu cât de la lansarea unei neconvingătoare platforme (civice, politice, sociale sau de „într-ajutorare”, nici măcar acel fond nu a fost definit la vremea lui!) a trecut nepermis de mult timp.
Sigur, dacă „platforma” lui Julien Cioloș s-ar fi luptat cu greii politicii, ar fi mușcat din ei, măcar cu pofta jurnaliștilor, și nu ar fi lâncezit între o structură de tip ong și… nimic, astăzi demersul ar fi fost de lăudat. Dar când anunți transformarea unui mare nimic, să nu-i spunem „fâs”, pentru că ar însemna că măcar a răsuflat pe undeva câte ceva (!), într-un alt previzibil nimic, riști totul…
Cu acest anunț de partid, Cioloș a consumat întreaga rezervă de disponibilitate și așteptare a simpatizanților. S-a înscris în linia zecilor de creatori de partidulețe, ciupercuțe cu vari denumiri ivite cu duiumul după relaxarea condițiilor de înscriere la tribunal a unui partid, fără a fi spus nimic…
Iar dacă, în continuarea finalizării configurării partidului, fie și ca o formă fără fond, va face aidoma altor inițiatori din politică, rămași inițiatori perpetuum (i)mobile, nu va reuși decât să devină un alt traseist politic fără a fi avut o activitate politică, nu „explozivă”, dar măcar cu un pic de fard de inițiativă civică pe post de fond!
Cioloș a dat un copy/paste la o inițiativă care a avut, la vremea ei, succes… Dar a calculat greșit fondul acelui „paste” și momentul. Ar fi trebuit să se asigure, înainte de toate, de o activitate de civică vitriolantă. Să fie prezent în coasta marilor partide, să le toace mărunt, dar și a „piticilor” care țopăie pe marginea eșichierului.
Ar fi trebuit să aștepte ca activitatea sa civică, și clar politică, pentru că nimeni nu se aștepta la altceva, să determine ea necesitatea structurării ca partid, și doar din perspectiva înlocuirii „armelor”. Pentru că una e să defilezi cu floreta de organizație civică printre tunurile partidelor și altceva e să intri în ring, pregătit! Doar că platforma lui Cioloș nu a avut la vremea nici măcar o floretă… Și nici nu s-a apropiat, nu de ring, nici de tușă, dar nici măcar de „atmosfera” politicii mari.
A trecut vremea (sau cel puțin vor fi tot mai greu de cristalizat) liderilor locomotivă… Cei ce dădeau din personalitatea și prestanța lor suficientă greutate unor formațiuni astfel încât numele alese aproape să nici nu mai conteze! A fost un Corneliu Vadim, omul-partid, un Traian Băsescu, locomotiva…
A crede astăzi că un „background” guvernamental este suficient pentru ați asigura „resursa” de charismă necesară „însuflețirii” politice reprezintă doar o altă eroare!
Să-ți asumi o siglă cu simboluri oricum nu prea la îndemâna electoratului în condițiile în care principala linie a CV-ului tău este încă mistic… spiralată, iarăși este un semn al autosuficienței.
Păcat, dară, de timpul în care Julien Cioloș i-a făcut pe alegători să aștepte, să spere… Oricum era pe un drum greșit, acela al tergiversării unui anunț, oricum fiecare lună în plus de întârziere adăuga o cantitate și mai mare de așteptare, dar să vii să înlocuiești un nimic (de care se mai putea vorbi, măcar prin analogie cu Anul Centenarului, o găselniță care pare a fi fost la rându-i nimerită, nu gândită de vreun strateg!), cu un acronim de număr de înmatriculare, ar putea pune proiectului postplatformă exact crucea din siglă.
Și motto-ul cu care s-a pornit dară spre ceva, undeva, nu se știe dacă și cu un final „cândva”, acel „Implicare + Speranță”, arată o gândire pe dos… Căci, implicarea vine ca urmare a speranței, invers este caduc…
Lasă un răspuns