Soarele s-a aşezat cuminte deasupra dealurilor împădurite, de dincolo de Prut. Parcă ar vrea să mai arunce o privire asupra pământurile basarabene, peste care razele sale fierbiţi au fost stăpâne o întreagă zi. Parcă ar fi aşa un fel de „la revedere pentru mâine”! pe care pământul Ţării îl spune celui din Basarabia, acelaşi pământ, pământ din trupul ei, despărţit însă de un hotar artificial şi nedrept, de acel „brâu împletit din lacrimi şi din sânge”, cum spune Goga. Între ele se află brâu de argint al Prutului, ale cărei ape molcome, au devenit, fără voia lor, parcă blestemate, despărţind, se zice „două ţări”, în realitate una singură – România, şi „două popoare” de fapt unul singur – poporul român. Mare dreptate avea poetul Nicolae Dabija când îmi spunea: „noi, cei de aici, suntem voi cei de dincolo, iar voi, cei de dincolo, sunteţi noi, cei de aici”!
Rămân multă vreme aşezat pe malul înalt, cel din stânga Prutului, şi privesc peste apele cu sclipiri de argint ale râului. Dincolo este România. Aici, unde mă aflu acum, este Basarabia, fostă provincie istorică a României, botezată acum Reublica Moldova. Demult, pe la început de secol 19, ruşii, în semn de prietenie, ne-au luat-o şi au transformat-o în gubernie rusească. Atunci „muscalu a pus piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Molovă în două”. Aşa însemna, cu mâna tremurândă, un preot, pe o veche carte bisericească. Momentul acela, tragic şi dureros pentru noi, pentru români, nu putea să nu aibă rezonanţe triste şi în folclor: „De-amu cine să mai ştie,/ Dacă o mai fi să fie/ Slobod Prutul să-l mai trecem,/ Cu fraţii să ne petrecem”.
Nu a mai fost să fie, decât pentru o surtă frântură de timp. De atunci românii basarabeni, printr-o rusificare silnică şi crâncenă, au fost „transformţi într-o hoardă de robi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari, germani, şi acesata numai de a-l sli să părăsească ţara…”. Aşa scria istoricul N.N.Durnovo, în lucrarea sa „Politica panslavistă rusă”, apărută la Moskova, în 1908.
Aceasta a fost marea tragedie a Basarabiei. A fost ruptă de trupul mamei sale, România, şi înstrăinată. Dar, în zecile de călătorii pe care le-am făcut peste Prut, m-am convins că ea tot română a rămas! Asta chiar dacă: „Curge Prutul printre ţări române,/ I se-aude plângerea-n Carpaţi”!…
Versurile acestea mi se agaţă de creier şi-mi biciuiesc dureros nu numai urechile, ci şi sufletul, întreaga-mi fiinţă. Cu atât mai mult că mă aflu aici, la Pererita, satul în care, în urmă cu 80 de ani a văzut lumina zilei marele poet român de peste Prut, Grigore Vieru. Păşesc încet şi gânditor pe uliţa satului, când umbrele amurgului unei frumoase zile de sfârşit de vară încep să îmbrăţişeze pământul. Simt aici, la Pererita, parcă un fel stare de beţie pricinuită de frumuseţile naturii, dar mai ales de frumuseţea poeziei lui Grigore Vieru. Fără să vreau, parcă aud în urechi o şoptă. Parcă e chiar vocea poetului: „Un dulce zvon de clopot,/ Curgea pe-ntregul sat,/ Putea întins ca miera/ Pe pâine şi mâncat.”
„Bună seara!”, îi spun unui bătrânel ce se odihnea pe margine şanţului, sub un nuc uriaş. „Poţi să-mi spui cumva unde e casa lui Grigore Vieru?”, îl întreb. Mă priveşte lung, cu un fel reproş, simţindu-se parcă ofensat: „Da cum să nu ştiu, domnule?”, îmi răspunde dumnealui, tot printr-o întrebare. „Nu cred că vei putea afla pe cineva în satul ista care să spună „nu ştiu”. Iaca, du-te dumneata tot pe uliţa asta înainte, până ai să vezi, pe partea dreaptă, o fântână cu cumpănă. Peste drum este casa lui Grigore… Da-i pustie, domnule…”
Îl las pe bătrânel şi pornesc pe uliţă, căutând fântâna cu cumpănă. Uliţa pe care păşesc eu acum este, de fapt, uliţa copilăriei lui Grigore Vieru. Sunt convins că şi atunci era tot la fel ca şi acum, umbrită de pomi încărcaţi cu roadă bogată şi de case frumoase, case de gospodari.
Zăresc de departe cumpăna fântânii. Peste drum, în stânga, o căsuţă veche, ascunsă după nişte buruieni înalte, crescute în voie printre sârmele ruginite ale gardului. Casă pustie şi tristă. Deschid, cu un sentiment de teamă, portiţa de la intrarea în curte, care scârţâie prelung şi dureros. Parcă ar vrea să-mi spună cât de grea este singurătatea. Intru cu strângere de inimă şi privesc la ferestrele mici, la pereţii pe care lutul se află în suferinţă. Încerc să trăiesc vremurile îndepărtate, când micul Grigore se juca prin iarba fragedă de lângă casă, alergând desculţ în jurul prunilor. Acum au îmbătrânit şi ei. Au crengile uscate pe care abia mai tremură în adierea unui vânt uşor de seară cîteva frunze, ce se mai încăpăţânează să trăiască.
Îi privesc îndelung şi trist. Şi, deodată, gându-mi zboară departe, peste Prut şi peste Carpaţi, oprindu-se într-un alt sat de la poalele Făgăraşilor, aducându-mi în memorie versurile unui alt mare poet,Octavian Goga: „Trei pruni, frăţâni, ce stau să moară,/ Îşi tremur creasta lor bolnavă,/ Un vânt le-a spânzurat de vărfuri/ Un pumn de fire de otavă./ Cucuta creşte prin ogradă,/ Şi polomida-i leagă snopii,/ Ce s-a ales de casa asta,/ Vecine Neculai al popii!”
Ca şi el, Grigore Vieru, mânat de patima scrisului, a pleat în lume purtând însă în fiinţa sa chipul blând şi lumios al mamei sale, dorul de mamă şi de casă: „Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt,/ Din atâtea lucruri dragi şi sfinte,/ Ochii maimei încă ne privesc”.
Nu s-a despărţit uşor de acestea. Fiindcă „dragostea melancolică a omului matur pentru mamsa sa – scria poetul – este dorinţa lui de a redeveni copil şi conştiinţa dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită”!
Umbrele înserării încep să se întindă peste sat. Pluteşte peste el o linişte adână, nefirească. Păşesc cu grijă, fără grabă, dorind să nu stric liniştea ce domneşte de jur-împrejur. Fac câţiva paşi pe uliţa copilăriei lui Grigore Vieru. Mă opresc însă fiindcă am senzaţia că cineva mă priveşte din spate. Mă întorc, dar nu văd pe nimeni. Şi-mi dau abia atunci seama că mă priveşte căsuţa rămasă singură şi tristă, ascunsă după de sârmă ruginită. Am rămas o vreme privind-o,în timp ce în urechi auzeam din nou vocea atât de inconfundabilă şi cunoscută a poetului: „Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.”
Lasă un răspuns