Avem ACUT nevoie de EROI!

Ca într-o poveste ce parcă nu ne aparține schimbăm miniștrii și schimbăm guverne. Motivul? Nu sunt competenți. Ne întrebăm: dar cum au ajuns acolo? Cine i-a selectat și care au fost criteriile? Răspuns: Au venit de la partid! Și iată cum în posturi de conducere din instituții avem oameni fără pregătire, chiar din afara domeniului de activitate respectiv. Secretare, șoferi, chelneri, electricieni, sau absolvenți de facultate cu nota 5 au ajuns să ne conducă. Și atunci de ce ne mai mirăm că românii simpli, dar cu bun simț, nu mai vor să fie români? Acum, când mulți dintre conaționalii noștri, plecați în cele patru zări, se feresc câteodată să își legitimeze identitatea românească, acum când serbăm un an centenar de la Marea Unire, este nevoie mai mult ca oricând să readucem în primul rând al acestei nații eroii noștri de poveste, dar și românii noștri adevărați care pot fi luați drept modele de tânara generație. Este anul când ar trebui să reînvățăm să recităm poezia noastră atât de dragă, să jucăm piese de teatru românesc, să cântăm românește, să dansăm românește, să ne îmbrăcăm românește, să publicăm scriitorii români, să facem filme despre români care au reușit în viață, să promovăm românii și românitatea! Toți românii din întreaga lume ar trebui „adunați” în acest creuzeu al unirii…  Ar trebui creat un site al unirii pe care fiecare român să propună o idee, ar trebui creat un „centrum” – echipă care să analizeze viabilitatea acestor idei. Așa cum emisiunea „Românii au talent” a adunat talentul românesc și din țările străine, tot așa ar trebui să adunăm și noi ideile de „românitate” din Valea Timocului, Voievodina, de la Cernăuți și Chișinău, din SUA și Spania, și până în ultimul cătun unde se aude vorbă românească. Dar la noi este aproape liniște. Doar sporadic și mai mult din inițiativă privată, au început „să se miște codrii”…

Lumea noastră umană nu ar putea exista fără eroi, fără aceşti semizei care să pună umărul la dezvoltarea civilizaţiei, la avântul artelor şi culturii. Dintotdeauna omul a avut nevoie de modele în care să îşi „toarne“ eul încă crud al adolescenţei sale poetice. Pe câmpul de luptă, în agorele universitare, în ateliere de creaţie artistică, ucenicul, musul, discipolul, învăţăcelul, elev sau student, dintotdeauna „a cerut“ societăţii cu care se află în comuniune prin propria sa naştere, identitate şi model. Această dorinţă a apărut ca ceva imperios, ceva fără de care omenirea nu va şti încotro să îşi călăuzească paşii, nu se va regăsi pe sine şi nu-şi va îndeplini misia sa. Dacă în luptă eroii erau conducătorii ce se avântau în crâncena încleştare fără teamă, alături de trupele devotate lor, în şcoală modele erau profesorii şi îndrumătorii, scriitorii şi cercetătorii – inventatori, iar în religie existau zeii sau persoanele cu har – sfinţii.  Pentru cei aflaţi încă în ziurelul de ziuă pământean – adică pentru copii – poveştile au adus farmec şi frumuseţe, ele au fost „desenele animate“ ale preistoriei şi istoriei noastre. Imediat ce a fost „coborât“ în această lume umană – terriană, copilul mai are încă nevoie de „stele“. El le regăseşte cu bucurie în acest melanj între realitate şi irealitate ce constituie lumea inefabilului, a „Tărâmului de mult promis”.

Această NEVOIE DE EROI conduce la „construirea“ lumii ideale, a fantasticului, a antagonicului dintre bine şi rău, frumos şi urât, întuneric şi lumină.

Omenirea a simţit dintotdeauna nevoia de a-şi proiecta năzuinţele, visurile, speranţele, în tipuri umane perfecte, care, cel puţin în plan ideal să-i poată exprima aspiraţiile, compensând nu de puţine ori neputinţa reală, efectivă, de a o face. Întreaga mitologie antică proiecta aceste nevoi într-o lume care se contura în depărtare, încât era greu de atins, deşi viaţa zeilor nu se deosebea mult de ce a oamenilor, tocmai pentru că mintea nu era capabilă să-şi reprezinte interesul sau ceea ce ar fi total străin de experienţa umană.

Copilăria omenirii se reface în viaţa fiecaruia dintre noi, astfel încât vârsta formării noastre ca oameni se dovedeşte a fi populată de o întreagă suită de eroi care exprimă la modul ideal dorinţele de viitor ale copiilor, fie le compensează pe cele neatinse. Capacitatea de reprezentare este solicitată mai mult ca oricând, pentru că nevoia de eroi – de la Icar şi Prometeu, la Faust şi Făt – Frumos – a generat treptat imagini din ce în ce mai apropiate de posibilităţile oamenilor, astfel încât îndrăzneala şi sacrificiul, nemurirea şi lupta pentru libertate şi-au găsit numeroşi exponenţi nu numai mitologici, dar şi artistici, circulând în spaţiul imens al culturii universale, de-a lungul tuturor timpurilor. Aceşti eroi vor deveni modele, vor fi invidiaţi, admiraţi şi transformaţi după viziunea şi dorinţa de realizare a fiecăruia. Avem pe Nadia Comăneci, avem pe Gică Hagi, pe Florin Piersic, Mihai Eminescu… Şi astfel fiecare domeniu şi-a creat modele sale, ca o matrice iniţială şi iniţiatică a acelui sector de viaţă.

Pentru a se justifica atingerea barierei imposibilului de către aceştia, s-a conturat un univers al supra-naturalului, al Tărâmului de mult promis în care omul se poate depăşi şi autodepăşi. Chiar dacă societatea noastră de consum nu agreează vecinătatea unei astfel de lumi esoterice care se află în afara naturalului – situată deasupra a ceea ce noi declarăm a fi natural – neputând să desfiinţeze o aură tremurătoare, un contur clarobscur, o „Fata Morgana“ ce aduce speranţă şi dor de aerul rarefiat al necunoscutelor şi doar ghicitelor înălţimi, o lasă – aşa – la întâmplare, să coexiste cu economia de piaţă ce ne încurajează, să fim nemuritori în raport cu creditele bancare pe care le putem lua, cu bunurile materiale pe care ni le însuşim într-o viaţă de om, totuşi, atât de scurtă în raport cu infinitul timp cosmic ce se naşte şi renaşte din propria cenuşă, schimbându-se numai de „haine“, de pielea şarpelui Piton ce se întinde ca o cortină peste ceea ce noi numim realitate.

Supranaturalul este aura vibrantă, omniprezentă şi întăritoare a naturalului. Este zona intermediară între spiritual şi fizic, este acea lume psihică cu care dialoghează cercetătorii absolutului, ocultiştii, mediumnii, dar şi poeţii, pictorii, muzicienii; pe scurt, toţi inspiraţii.

Chiar când ştiinţa îşi lua avânt şi burghezia se ridica la putere pe continentul european, iar supranaturalul era alungat şi negat, neoromanticii aveau să readucă echilibrul forţelor dintre cele două lumi. Fie ei germani, englezi, ruşi, austrieci sau francezi, aceştia s-au aflat într-o reacţie permanentă cu societatea din timpul lor. Toţi se ridică împotriva confortului intelectual şi material, a naturalismului în literatură, a realismului fotografic în pictură, a pozitivismului şi a scientismului în filozofie. Toţi afirmă întâietatea imaginaţiei, sensibilitatea, senzualitatea şi dau curs liber misticismului heterodox, sentimentului naturii, melancoliei, voluptăţii spaimei, metamorfozelor visului.

Romantismul transcendent nu se opreşte în anul 1850, la moartea lui Balzac (care a spus: „Suntem născuţi ca să aspirăm la Cer“), nici chiar în 1885, la moartea lui Victor Hugo („Aceasta este legea misterioasă, să mergem întotdeauna dincolo de ea“). El continuă să existe într-o arhitectură fantastică, să aducă o a doua Renaştere care a îmbrăcat formele cele mai variate: ocultismul lui Eliphas Levi şi Papus, teozofia Helenei Blavatsky şi a lui Annie Besant, spiritismul lui Allan Kardec şi Leon Denis, ezoterismul lui Edouard Schure, antropozofia lui Rudolf Steiner, noua gnoză a lui Doinel şi Fabre des Essart, atlantismul lui Paul Le Cour, metafizica lui Flammarion şi Richet, taumaturgia creştină a lui Philippe din Lyon, care a fost prezisă de preotul din Ars şi a cărei influenţă la curtea Rusiei precedă şi chiar o egalează pe cea a lui Rasputin.

Toate aceste idei, toate aceste doctrine, s-au încarnat în personalităţi originale, puternice, adeseori pitoreşti, cercetători îndrăzneţi care au dus la bun sfârşit experienţe uimitoare, reînviind marele secol (1850 – 1950) al mediumnităţii şi ezoterismului creştin.

Dar, totuşi: „Tipurile cele mai veridice şi mai puternice de eroi, perfecte din punct de vedere al realizării artistice – spune Alexei Maximovici – le găsim în folclor, creaţia orală a poporului.”

Basmul se dovedeşte o creaţie literară, având o geneză specială, oglindind viaţa în fabulos. Limba folosită este relevantă, având un pronunţat caracter oral dat de folosirea expresiilor populare, proverbe, expresii locuţionale, interjecţii cu valoare onomatopeică. Se folosesc ca moduri de expunere naraţiunea, dialogul, descrierea, monologul interior şi exterior, iar semnele de punctuaţie au valori expresive superioare.

După ce au „călătorit“ doar din minte în minte şi de la om la om pe cale orală, basmele au fost cuprinse în rama paginei de carte, începând cu „Iliada” şi „Odiseea“, „Legendele Regelui Arthur şi ale Cavalerilor Mesei Rotunde”, piesele de teatru antic ce au ca suport simboluri cosmice, iar apoi piesele marelui Will. Unele au rămas ca basme, altele au devenit legende, epopei, balade, cronici, urice, opuri, volume, papirusuri răsucite, fresce şi metope, sau tăbliţe de lut-tină înmatriţate-ştanţate şi trecute prin foc ca şi materia terriană ce astfel se reînoieşte şi se metamorfozează alchimic şi apocaliptic.

Prima culegere cunoscută de basme, şi evident, cea mai veche, a fost publicată de fraţii germani Arthur şi Albert Schatt, în anul 1845, în traducere germană (la Stuttgart şi Tubingen). Primul culegător de basme de la noi, din România, care a şi publicat povestea „Omul de piatră“ în „Ţăranul Român“ este Nicolae Filimon, urmat de Petre Ispirescu, I.C. Fundescu, Teodor M. Arseni, N. D. Popescu, I. Creangă, I. Slavici, etc.

Se întreabă Omul?  Dacă da, se crede creator, deşi tot ce gândeşte între concret şi real nu-i aparţine, îi este inexplicabil. Lui îi aparţine cu adevărat doar utilul, plăcutul şi comodul.

Întreaga cunoaştere autonom-umană nu poate cuprinde Realul atotcuprinzător, întregurile ca unităţi reale, esenţele, originea lumii şi a lucrurilor din ea, şi sensul apariţiei şi dispariţiei vieţii în genere. Dispariţia lumii, ca entropie, este o ipoteză, ca şi contrariul ei, la scara omului, „care ştie neştiind” în sens socratico-hegelian. La nivel umanist sensul şi nonsensul sunt termeni echipolenţi. Gândirea nu poate ieşi, fără har, din somatica captivitate orfică.

Basmul nostru – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“-, deşi de dimensiuni reduse ca naraţiune, este încărcat de semnificaţii ce implică elemente de filozofie folclorică specific românescă, precum concepţia despre viaţă şi moarte, sensul şi limitele fericirii umane în această lume, rostul şi locul omului în Univers.

Ştiind că definiţia basmului îl „cataloghează“ pe acesta ca naraţiune fantastică în care apar personaje fabuloase grupate distinct în bune şi rele, noi putem trece „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ în rândul basmelor având ca motiv tematic „Împăratul fără de urmaş“. Povestea cuprinde întâmplările unui „împărat mare“ şi a lui împărăteasă, „amândoi tineri şi frumoşi“, care aveau o mare supărare: nu puteau avea copii. Căutând în toată Împărăţia şi chiar mai departe, găsiră un „uncheş“ care le dădu „ceva leacuri  şi le spuse că vor avea un Făt-Frumos, dar “parte n-o să aveţi de el“. Copilul mult aşteptat şi promis nu se naşte decât după ce i se promite „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“, acesta devenind şi laitmotivul întregului basm. La 15 ani, flăcăul îşi cere darul făgăduit la naştere, dar neprimindu-l, ştie că este „…nevoit să cutreiere toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”.

Această dorinţă este imposibil de împlinit într-o lume obişnuită şi se transformă într-o căutare a unui ideal superior, a nemuririi. În pregătirile sale de plecare, Făt-Frumos îşi alege calul cel mai răpciugos şi bubos din grajdurile împărăteşti, dar care se dovedeşte a fi şi el investit cu o misiune: este năzdrăvan şi se transformă într-un cal trupeş şi cu patru aripi (calul este semn al sălbăticiei naturii, al lui Enkidu – „jumătatea” lui Ghilgameş, Om al Pădurii, Omul Verde, Sfântul Gheorghe cel Verde, Cavalerul Verde, etc…). Cei doi trec de-a lungul călătoriei prin mai multe probe de viaţa şi moarte: lupta cu Ghionoaia, lupta cu Scorpia (cele două fiind surori bune, dar blestemate de părinţi pentru răutatea lor şi transformate în „lighioi“ care „…vor să-şi răpească una de la alta Pământul“) şi trecerea prin pădurea plină de fiare sălbatice care păzesc palatul unde se află „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Tărâmul mult dorit în care ajunge eroul nostru este un loc al fericirii perpetue şi nu cunoaşte scurgerea implacabilă a timpului. Totul este să nu calce în Vale Plângerii, locul „tabu“ al acestei Împărăţii. A trecut vreme necântărită şi nemăsurată, până într-o zi (…sau să îi spunem „clipă”, sau „aripă“…) când, aflat în urmărirea unui iepure pe care îl rănise la vânătoare, calcă fără de ştire în această vale damnată. Ca o stare de neînvins, ca o dorinţă exacerbată, dorul de casa părintească şi de părinţi îl „fulgerează” pe eroul nostru, ce nu mai îşi doreşte altceva decât să plece de urgenţă înapoi. Zânele nemuririi, câteştrele, încearcă să îl oprească din acest demers sinucigaş, dar totul este în zadar; dorul este mai tare. Aşa cum spune şi cântecul popular, noi suntem doar „musafiri” în această lume („Mândră floare trandafir./ În viaţa eşti musafir,/ Ori eşti trist, ori de petreci,/ Pân` la urmă tre` să pleci./ Poţi să ai lumea la picioare,/ Bani cu furca să-i întorci,/ Dar când te trage pământul, /Tot acasă te întorci…/ Poţi să faci de toate-n viaţă,/ Dar fă-le la timpul lor, /Nu uita un singur lucru:/ Omule, eşti muritor!”)

Nu ştim dacă Făt-Frumos realizează riscul pe care îl implică această întoarcere înapoi, la origini, în tina din care s-a ridicat la un moment dat, dar el părăseşte tot ce îşi putea dori mai mult şi mai mult orice om, pentru a stinge un dor, o „sete“ a sufletului său neîmplinit. Pe drum, timpul îl ajunge din urmă şi îi „aşează“ pe umeri plete şi barbă albă, ca unui veritabil Moş Crăciun. La ruinele castelului tatălui său, eroul se găseşte debusolat şi fără repere materiale/temporale, iar calul înaripat – cel mai bun prieten şi tovarăş – îl părăseşte şi se întoarce în Nemurirea cea Extatică. Moartea sa – aşa cum fiecare om are o soartă, are şi o moarte specifică şi personală – îşi  „îmbrăţişează“ odorul pe care l-a aşteptat cu riscul propriei morţi (dacă şi moarte poate avea o moarte a sa). Rămâne taina Nemuririi nespusă – tăcerea, legământul de taină, secretul, misterul, jurământul – din care lumea cea mare nu s-a împărtăşit şi înfruptat şi aceasta coboară din nou în ţărâna începutului, odată cu moartea lui Făt-Frumos. Prin acest final „ex abruptus”, basmul nostru se înscrie printre puţinele basme care au un final dramatic, iar moartea eroului semnifică imposibilitatea omului de a-şi schimba şi depăşi condiţia umană-existenţială. Este interesant că, înainte de a se despărţi de calul călăuzitor, Făt Frumos face o promisiune mai mult decât ciudată: „-Du-te sănătos, că eu mă întorc peste curând!”. Această acceptare a morţii, mai exact, neputinţa în faţa ei, pare să îi reveleze eroului că dincolo de moarte se află eternitatea, adică tocmai tărâmul pe care l-a părăsit şi unde locuiesc cele trei zâne. De aceea el spune că se va întoarce în lumea tinereţii, pentru că sentimentul ce i se revelează este sensul creştin al evoluţiei: viaţă, moarte, eternitate.

Acest basm prezintă o încălcare a ordinii naturale, pornită dintr-un mocnit sentiment specific românesc faţă de moarte. Fiinţa românescă gândeşte moartea – ca şi în Mioriţa – ca pe o intrare pe un liman al uitării şi al armoniei. În tradiţia creştină, moartea este un prag şi o probă, iar prin această trecere, sufletul se eliberează de amintirile profane. Făt Frumos parcurge acest drum în speranţa şi mirajul unei iniţieri, dar plata pentru această îndrăzneală este faptul că „se usucă“ de dorul părinţilor. El nu şi-a trăit trăirea ce i-a fost dată – adică sensul de bază al fiinţei, sau poate chiar singurul sens – pentru că dorinţa de cunoaştere absolută distruge fiinţa. De aceea Zâna îl priveşte cu milă, chiar Moartea are îngăduinţă cu el, conducându-l către întoarcerea la intimitatea ultimă şi la propria-i măsură, dincolo aşteptându-l doar experienţe deja ştiute, cu nume de Valea Plângerii şi Tinereţe veşnică, dar sterile din punct de vedere material, ca pe un Luceafăr eminescian nemuritor şi rece, ce nu poate să simtă arsura dragostei, ci doar aburul rece al veşniciei şi nemuririi.

„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ are o formulă de început specifică, o formulă de interior care ne introduce în lumea fabulosului şi o formulă de final care ne readuce la realitate. Locurile unde au loc acţiunile majore nu sunt bine precizate din punct de vedere geografic. Zânele şi palatele lor apar descrise prin câteva elemente şi trăsături care uimesc, dar fără a se intra în amănunt. Fiinţele fantastic-himerice care apar în acest basm, comunică cu omul – un lucru aparent obişnuit – dar nu sunt oameni. Chiar dacă au însuşiri rele-negative, după ce sunt învinse de om, acceptă pactul colaborării cu acesta. Îl ajută să depăşească încercări deosebit de grele, aceste fiinţe având o mare forţă fizică, dar şi un simţ al prevestirii extraordinar. Dintre toate aceste fiinţe fantastice se evidenţiază Calul, care  este un fel de „frate de cruce“ al eroului, este un Enkidu – Om Sălbatic, Om Verde al Pădurii, care „străbate fulgerător spaţiul“.

Limbajul folosit este specific tradiţiei orale, având expresii populare, proverbe, interjecţii cu valoare onomatopeică şi expresii locuţionale. Modul de expunere folosit este naraţiunea, dar întâlnim şi dialogul, descrierea sau monologul interior.

Ca şi creaţie literară, basmul are o geneză specifică, oglindind viaţa într-un mod fabulos. Naraţiunea evoluează pe o structură creată din motive, precum: motivul împăratului care nu are urmaşi; motivul unei dorinţe imposibil de realizat; motivul probelor iniţiatice depăşite; motivul marii dorinţe împlinite; motivul dorinţei de casa părintească şi de părinţi; motivul reîntoarcerii la condiţia umană muritoare.

Lupta dintre cele două universuri – unul al luminii, iar celălalt al întunericului – se află dintotdeauna într-un raport antagonic, ireconciliabil. Făt-Frumos domină universul solar-luminos, declarându-se prinţ al dreptăţii, curajos şi viteaz, cu păr de aur, soarele pe piept, luna pe spate, iar cei doi luceferi pe umeri. Poartă nume precum Pepelea (în basmul dramatizat „Sânziana şi Pepelea“ a lui Vasile Alecsandri), Voinicel (basmul „Vrăjitoarele” în 5 tablouri, de Dimitrie Stelaru), Mărgărint („Palatul fermecat“ de Nicolae Ionescu-Darbun), Tudomir („Rodia de Aur” de Adrian Maniu şi Al. O.  Teodoreanu), Dafin („Dafin Făt-Frumos şi Frumoasa Ileana“ de Mircea Demetriade), Crăişorul („Ileana Cosânzeana” de Elena dr. Acin Fabian), Andrei („Ana Cosânzeana“ de Fabian Sânjoanu), Zefir („Trandafirii roşii“ de Zaharia Bârsan), Cheleş („Cheleş împărat” de Constantin Berariu) sau Făt Frumos, iar virtuţile sale nu ţin de rang, ci de calităţile sale morale. Opusul său este Zmeul-Balaur, erou Luciferic cu porniri distructive şi malefice, care poate apare şi ca un demon solitar, dornic de iubire. În piesa lui Radu Boureanu „Satul fără dragoste”, Zmeul are un supranume tare reprezentativ, el fiind „Zmeul plăpând“ şi este subjugat de dragostea pentru frumoasa păzitoare a mănăstirii Calu-Gastru. Când Zmeul este umanizat şi se renunţă la atributele sale cunoscute, acesta dobândeşte omenie şi putere de a iubi. În folclorul nostru există această tendinţă de a nu crea din personajele negative o „sperietoare”, ci a le acorda circumstanţe atenuante pentru situaţia în care se află acum. Să nu uităm că Gheonoaia şi Scorpia nu au fost rele de la început (conform basmului cules de Petre Ispirescu), ci au fost blestemate de părinţii lor din diverse motive.

Dacă privim în istoria cunoscută a popoarelor vom putea vedea că eroii ce abordează călătoria sunt specifici, într-un fel, fiecărei epoci în parte. Nu există o epocă fără un erou care a îndrăznit să iasă din tiparele obişnuinţei şi a căutat să se autodepăşească, să iasă din rotitorul destin al timpului şi spaţiului cunoscut.

Așa și tinerii din ziua de astăzi pot plonja în universurile sau multiversurile ce se deschid în lumea materială sau virtuală și pot călătorii în căutarea împlinirii existenței lor. Totul este să îți dorești acest lucru și să faci pasul de început pe cărarea care te îndeamnă, care te cheamă.