Iar cu jalba-n proţap pe la porţi străine?

Discutând cu un amic despre ceea ce se petrece azi prin Basarabia, am rămas, la un moment dat, tăcut şi îngândurat. „La ce te gândeşti?”, m-a întrebat el. Drept să spun, nu ştiu dacă mă gândeam la ceva, în acel moment. Însă simţeam în fiinţa mea un fel de răzvrătire împotriva modului nostru, a românilor, vreau să zic, de a ne comporta. Mai ales a celor din generaţiile de azi. Fiindcă, din câte îmi dau seama, comportarea acestora nu mai seamănă deloc cu comportarea generaţiilor din trecut, a celor care au făurit istoria neamului nostru. Vreau să spun a istoriei adevărate.

E drept, am avut un Roller care a scris o istorie să fie pe placul regimului totalitarist sub care românii au fost nevoiţi să trăiască aproape o juumătate de veac. Istoria aceea falsă am învăţat-o şi eu, istorie pe care era nevoit să ne-o predea profesorul nostru de atunci, scârbit de ceea ce trebuia să ne spună. Motiv pentru care, din când în când, amărât fiind peste măsută, se mai răstea: „să nu vă pună mama dracului să vă faceţi istorici”! Pe undeva avea dreptate. Fiindcă o istorie falsă se poate scrie şi în zilele noastre. Pentru că iată, după aproape trei decenii de libertate îmi este dat să citesc alte basne despre Istoria Românilor, emanate de Lucian Boia, un fel de Roller al zilelor noastre. Lucian Boia a fost cadru didactic la Univesitatea din Bucureşti. Cum o fi ajuns la o catedră universitară? Cum i s-a permis să facă din istoria noastră o blasfemie? Ca să pervertească, prin „istoria golită de mituri” pe care a predat-o, conştiinţa naţională a tinerei generaţii? O generaţie care, în mare parte, trăieşte, în mare parte, după vechiul proverb latin „ubi bene, ibi patria”?  Unde au fost şi unde sunt marii noştri istorici? Unde este  Secţia de Istorie a Academiei Române? Ea este alcătuită doar dintr-un singur academician: prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop? El este singurul care a luat poziţie faţă de inepţiile debitate şi scrise ale lui Boia!

Dar m-am luat cu vorba, fiindcă nu despre acestea voiam de fapt să scriu. Nu de altceva dar despre ele ar trebui scrise nu articole, ci volume!

Simţeam în mine răzvrătirea de care aminteam la începutul acestor rânduri după ce citisem, cu câteva minute mai devreme, Declaraţia Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova privitoare la Reunirea cu România, publicată în revista Art-Emis, an IX, nr. 21(819), 14 martie 2018.

Nu are rost să înşirui aici toate ideile pe care consiliul respectiv le-a publicat, ele constituind desigur poziţia oficială a acelui consiliu. Citindu-le, m-am gândit, fără să vreau, la scriitorii din generaţia anilor ’90, adică la acei scriitori din Basarabia care au constituit sufletul marilor evenimente trăite de românii basarabeni în 1989-1990. Adică a marilor victorii pe care aceştia le-au obţinut în confruntarea cu  imperialismul moscovit. Fiindcă ei au fost în avangardă. Ei au fost cei care au chemat poporul la luptă. Ei au fost „trâmbiţele de alarmă” la Chişinău. Datrită lor sutele de manifestanţi s-au aşezat în genunchi în faţa tacurilor sovietice, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.

Din păcate, la puţină vreme au apărut cozile de topor, trădătorii, de care neamul nostru n-a dus lipsă niciodată. Şi aşa au fost mutilate, rând pe rând, toate cele ce păreau a fi începutul procesului rapid de unire cu Ţara.

Declaraţia la care mă refer nu este decât o reîntoarcere la vechea noastră meteahnă, aceea de „copii cuminţi” ai Europei, spre a nu cumva să supărăm pe cineva, de a cere părerea celor mari dacă avem sau nu voie să facem ceva. Fiindcă numai astfel se explică faptul că Declaraţia se încheie cu nişte concluzii de-a dreptul revoltătoare, conform cărora este nevoie: să consultăm partenerii externi dacă avem sau nu voie să ne reunim; să ne gândim la  nişte proiecte româno-europene, legate tot de aprobarea altora de a ne reuni; să începem să facem proiecte de sincronizare a celor două state, Republica Modova şi România, în ce priveşte justiţia, economia, administraţia, cultura, educaţia etc.; să se explice pe larg etniilor minoritare din Republica Moldova pentru ca acestea să înţeleagă că ar fi mult mai benefică şi pentru ele o evenutală reunire cu Ţara.

Oare cam cât ar trebui să dureze toate cele de mai sus? Nu se ştie, însă oricum nu puţini ani. Poate colo către mijlocul veacului 21. Mă întreb însă: cei din generaţia 1918, din care s-a alcătuit Sfatul Ţării, tot aşa au gândit? S-au dus oare la Petersburg (Petrograd) să ceară aprobarea de a se declara independenţi?… Nu, nu s-au dus, ci au afirmat, clar şi hotărât, „ruperea oricărei legături de dependenţă cu Rusia”!.. Iar dacă totuşi  s-au dus la Petrograd nu s-au dus să ceară vreo aprobare, ci pentru ca să-şi spună răspicat dorinţa privitoare la soarta Basarabiei. Când au aflat că o delegaţie ucarineană a plecat acolo şi a obţinut de la Guvernul Provizoriu al lui Kerenski autonomia Ucrainei având în componenţă zece gubernii, între care şi cea a Basarabiei, Vladimir Cristi, guvernatorul rus la Chişinău, şi I.Erhan, au plecat, cu sufletul la gură, spre Petrograd, au pătruns în Palatul de iarnă, cu sprijinul unor soldaţi moldoveni aflaţi în Regimentul de Gardă, i-au abţinut calea lui Kerenski, ameninţându-l că dacă nu se anulează hotărârea privitoare la Basarabia, devenită gubernie ucrainenă, o sută de mii de soldaţi moldoveni vor părăsi armata rusă. Şi au câştigat! Guvernul lui Kerenski a fost nevoit să recunoască dreptul la autodeteminare şi autonomie a Basarabiei.

Revenind, aş întreba pe autorii declaraţiei respective: nemţii s-au consultat cu cineva, au cerut vreo aprobare când s-au reunificat cele două Germanii, de vest şi de est?… Au făcut vreun proiect germano-european în această privinţă?… Au elaborat înainte proiecte de sincronizare legislativă, administrativă, economică etc?… Nu cred. Toate acestea s-au făcut după reunificare. Şi nici nu pot fi făcute altfel, fiindcă ele fac parte integrantă din procesul reunificării.

Destinul unui popor nu se tâguieşte pe tarabe străine. Nimeni nu are dreptul de  a-şi impune voinţa în privinţa reunificării poporului român, prin revenirea Basarabiei la trupul Ţării. Nimeni în afară de poporul român! Fiindcă el are acest drept. Pentru că  – vorba lui Vlahuţă – ,,în el este puterea de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi în inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*